Individofobia. Până când?
Acest „termen” ciudat l-am născocit ad-hoc, probabil din cauza cunoaşterii insuficiente a limbii române, şi ar însemna teamă nejustificată, patologică de individ.
Pentru oamenii de pe meleagul nostru e destul de greu să înţeleagă esenţa cuvântului individ, din motive obiective. Se ştie că aici individul este o specie rară, aş fi spus pe cale de dispariţie, dar nu e cazul pentru că acesta aşa şi nu a apărut la vrednicii urmaşi ai geto-dacilor. La noi, atunci când o persoană ridică demn capul şi încearcă să-şi revendice autonomia, este hăituit de inşii asociaţi în turmă până îşi pierde uzul raţiunii, ca învăţătură pentru ceilalţi care ar încerca să mai emită pretenţii similare.
E surprinzător că mulţi intelectuali veritabili, care pe de-asupra se mai proclamă şi liberali, au o adevărată repulsie, alergie faţă de individul neînregimentat în grup şi îşi aduc prinosul personal la ura colectivă faţă de această creatură firavă încă pe plaiurile noastre.
Probabil, situaţia se explică prin starea economică precară din această regiune. Pe de o parte, este şic să te consideri liberal, însă, pe de alta, instinctul de autoconservare este mai puternic, turma fiind factorul principal care asigură supravieţuirea. Iar cei care nu se încadrează în sistem, îndeplinesc funcţia ţapului ispăşitor, fără de care o societate nu poate supravieţui (deşi nu sunt chiar atât de sigur de asta), victima fiind sacrificată cu cea mai curată conştiinţă şi cu simţul datoriei împlinit.
Şi uite aici erudiţia îl salvează pe intelectualul liberal de evantualele mustrări de conştiinţă, de faptul că îşi trădează menirea înnobilând prejudecăţile vulgului, că face din necesitate virtute, fiindu-i trecute cu vederea şi alte gesturi nedemne de un intelectual, care într-o societate cu adevărat liberală l-ar compromite, ridiculiza.
Aici însă canalia intelectuală se justifică ridicând ochii la cer şi citându-l pe unul din cronicari „Căci nu vremurile stau supt oameni, ci oamenii supt vremuri”, sau, eventual, pe Nietzsche, care afirma că „mustrările de conştiinţă sunt indecente”.
În ceea ce mă priveşte, am pierdut de mult orice speranţă că voi mai prinde timpurile în care individul va ocupa un loc de cinste în societatea noastră, iar cei cu instincte gregare, pronunţat de turmă, vor trăi acolo unde le este locul: în peşteri neocrotite de stat.
Gh. Lupuşoru
No Comments
No comments yet.
Comentarii RSS TrackBack Identifier URI
Lăsați un comentariu
