Libertate, egalitate, fraternitate bla bla bla
În timpul unei discuţii cu un vechi amic, am rămas surprins de naivitatea şi inocenţa cu care aborda tema puterii. De altfel, ca şi majoritatea oamenilor, el vedea doar latura vizibilă a puterii, identificând-o cu forţa brutală a aparatului opresiv de stat: poliţia, procuratura, armata etc.
Însă, pe de altă parte, amicul, din motive obiective, nu sesiza latura nevăzută a puterii, deoarece ea este atât de bine mascată şi infiltrată în conştiinţa fiecărui individ, încât nu este percepută – puterea manifestată la nivelul relaţiilor dintre oameni.
Puţini îşi dau seama că, în viaţa de zi cu zi, nu fac decât să materializeze, conştient sau inconştient, modelele care nu stau în firea lucrurilor, aşa cum se pretinde, ci sunt instituite de anumite practici, care favorizează unele categorii de oameni (de fapt, una singură – acea care deţine puterea). Categoria privilegiată beneficiază de toate drepturile posibile oferite de sistem, ţintindu-i la stâlpul infamiei pe toţi cei care nu se încadrează în parametrii stabiliţi. Numai că marginalizarea are loc discret, pe măsura sensibilităţii oamenilor din secolul XXI, care sunt prea buni pentru a-i arde pe rug pe cei marginali, deviaţi de la codul dominant. Aceştia sunt trataţi cu mai multă indulgenţă şi, în cazul în care nu sunt internaţi în ospicii, trebuie să suporte toată murdăria de care sunt capabili aşa-numiţii normali.
Nu sunt deloc sigur că conştientizarea stării de fapt de către cei mulţi ar schimba prea mult situaţia. Cine-i prost să se împarte cu privilegiile ori, eventual, să renunţe la ele!
Este mai convenabil să dai toată vina pe autorităţi şi să nu vezi că, de fapt, fiecare individ în parte îndeplineşte, fără plată, funcţiile opresive ale statului, atunci când veghează cu străşnicie asupra respectării bunelor moravuri, când se opune cu vehemenţă ori batjocoreşte sentimentele „deviate”, când crede că doar un anumit tipar uman merită tot respectul şi consideraţia, că ceilalţi, „diferiţii”, care nu respectă orbeşte tradiţia, trebuie trataţi ca fiinţe subumane.
Toate aceste practici sunt proslăvite şi propovăduite de sfânta biserică, salutate de puterea oficială, considerate normale de instituţia psihiatrică (una din cele mai înfiorătoare dimensiuni ale sistemului), popularizate şi încurajate de instituţiile de învăţământ. Dacă politica în cauză este promovată şi la nivel de familie, prieteni (ceea ce se şi întâmplă în majoritatea cazurilor), cercul se închide. Individul prins în menghină nu are decât să suporte pe pielea sa toate insultele, atitudinile ostile etc. ale făpturilor creştine (mă refer nu doar la persoanele credincioase, ci şi la cei care se declară atei, agnostici, sensibilitatea, universul lor nedeosebindu-se cu nimic de ale creştinilor fundamentalişti).
Personal, nu cred că oamenii prinşi în acest angrenaj ar avea vreo şansă să se bucure vreodată de viaţă. În schimb, ei au minunata ocazie să se împlinească în plan spiritual, să se cultive până la adânci bătrâneţi, să se călugărească, să ofere modele demne de curăţenie trupească, dacă, între timp, nu au bunul simţ să se sinucidă.
Gh. Lupuşoru
No Comments
No comments yet.
Comentarii RSS TrackBack Identifier URI
Lăsați un comentariu
