Între noi, actorii
Motto: „Viaţa e un teatru, deci implică-te cu drag în ea!!!” (Autor necunoscut).
Îmi spunea cineva recent că e o mare distracţie, chiar un deliciu pentru el, să joace teatru în societate şi nu numai. Important, zice el, e să-ţi conştientizezi rolul, adică să nu fii în necunoştinţă de cauză şi, astfel, să apari în ochii lumii drept un diletant, un nătărău de care îşi bat joc toţi sau cui nu-i este lene să o facă. Iar cine se conduce de această strategie, încerca să mă convingă amicul, reuşeşte să-i păcălească pe toţi, sau să evite cel puţin ridicolul.
La prima vedere, teza lui mi-a părut chiar interesantă şi rezonabilă. Ba mai mult, am început să resimt o senzaţie de disconfort acut, în memorie derulându-se scene în care apăream în ipostaze hilare, pentru că aş fi spus, ca un naiv incorigibil, tot ce credeam, şi nu ce ar fi trebuit să afirm, făcând totalmente abstracţie de datele contextului.
Însă, încetul cu încetul, am reuşit să ies din starea de stupoare, iar ridicolul situaţiilor în care n-am fost la înălţime ca actor nu-mi mai părea chiar atât de accentuat. Şi voi încerca să explic de ce.
În primul rând, mi-a devenit clar că chiar şi situaţiile în care pretindem că suntem sinceri şi nu avem nici un fel de gânduri pidosnice sau zavistnice, sunt în felul lor nişte scene de teatru, jucate de nenumărate ori de alţi oameni pomeniţi în situaţii similare de viaţă, şi pe care nu le conştientizăm ca atare, deoarece nu cunoaştem cauzele adevărate care ne fac să reacţionăm la diverse stimulente într-un fel sau altul.
În al doilea rând, scenele de teatru elaborate special pentru a obţine anumite beneficii sociale, materiale etc. implică cheltuieli imense de energie psihică şi de alt ordin, care, deseori, nu se recuperează actorul rămânând cu buzele umflate, persiflat, măcinat de gânduri aprige de răzbunare.
Siguranţa de sine mi-a revenit într-un mod miraculos. Am realizat că viaţa în afara teatrului nu este posibilă, că, pe parcursul vieţii, măştile se succed, iar îndărătul lor nu este nimic, că masca nu ascunde nu ştiu ce esenţă misterioasă a omului, ci, dimpotrivă, o întruchipează.
Aşa că nu-mi rămâne decât să recunosc că sunt şi eu un actor printre alţii, mai mult sau mai puţin talentat, chiar dacă moraliştii intransigenţi strâmbă din nas la auzul acestei “meserii”, în viziunea lor – nedemnă de un cetăţean onest. Doar că optez pentru teatrul spontan, fără implicarea raţiunii, efortul în acest caz fiind nul, iar confortul, implicit, unul maxim.
Gh. Lupuşoru
2 Comentarii
Comentarii RSS TrackBack Identifier URI
Lăsați un comentariu
Teza e interesanta si cheama la elucidarea mai multor aspecte ale problemei.Probabil,ca
viata in afara tetrului nu exista.Sunt conditiile,constringerile,ca fiecare din noi sa
poata supravietui psihic.Este ,pina la urma,vorba de “contractul”incheiat cu societatea care te determina sa vorbesti,sa actionezi,si chiar sa gindesti asa cum cer exigentele ei si nu cum ti-ai dori tu ca individ
sa te manifesti.Nu degeaba iluministul J.J.Rousseau spunea ca societatea limiteaza si chiar denatureaza omul,invocind revenirea in natura.
Intr-un fel sau altul ,suntem toti condamnati la a juca roluri si parca asa e si normal sa
fie.Or,caderea in absurd ii urmareste pe cei care fac abstractie de ceilalti si sunt,cum se
spune pe la noi,ei insisi.
Dar,ceea ce- mi pare mie cu adevarat ridicl si chiar grotesc este faptul ca sinceritatea
este considerata o valoare universal valabila careia ,dintotdeauna,i s-au adus elogii,ca
pina la urma sa afirmam ca in viata fara teatru nu se poate.Si atunci imi vine in minte
inevitabila intrebare:pentru cine,atunci,au fost create valorile?
Cred ca Shakespeare spunea ceva tot in genul “Viata este o scena de teatru”. Ideea e ca
teatrul aduce anumite avantaje. Eu o stiu din experienta. Am jucat teatru mai ales in
mediile pe care le consideram ostile. Adoptam, “jucam” un anumit comportament pentru a
vedea reactiile celorlalti. Intrucatva, faceam experiente pe oameni. In functie de
feed-back-ul lor, imi dadeam seama
cu ce fel de oameni am de a face si asta ma ajuta sa ii cunosc mai bine si sa stiu cum sa
ii abordez. In general,
presupunerile mele se adevereau rapid, in sensul ca ceilalti reactionau cam cum imi
imaginasem dinainte, astfel ca mi se confirmau banuielile. Este intr-un fel o sansa sau o
provocare pe care o lansezi celorlalti. Prima impresie insala, pentru ca nu exista date
suficiente. Dar in momentul in care ii antrenezi pe ceilalti intr-o astfel de experienta
teatrala, intr-un astfel de “test”, ei au sansa sau nesansa sa se arate exact asa cum sunt
ei. Asta imi aminteste de basmele cu Sfanta Duminica preschimbata in cersetoare care cauta
milostenie pe la toti voinicii, ca sa ii incerce si sa vada care dintre ei merita cu
adevarat comoara ajutorului sau.
In al doilea rand, merita sa joci teatru de fata cu autoritatile sau cu alte medii ostile
care ar putea sa iti restrictioneze campul de actiune. De exemplu, te folosesti de pretexte
absolut acceptabile pentru ca, pana la urma, sa obtii ceea ce doreai tu si era greu de
acceptat. Cam asta este lobby-ul.
In orice caz, de obicei eu am preferat sa fiu un Gica Contra, sa ma comport absolut
natural, sa spun verde in fata ceea ce aveam de spus, indiferent de cati dusmani imi
faceam. Acum realizez ca, desi sustin in continuare ca sinceritatea este o valoare
fundamentala, care inlesneste comunicarea eficienta si onesta intre indivizi, totusi
trebuie sa fii atent si sa iti pese si de ceea ce simt ceilalti si sa ai grija sa nu ii
ranesti prea mult, pentru ca printre ei se afla si persoane extraordinare care chiar nu
ar merita un asemenea tratament. In concluzie, ar trebui sa ne situam la mijlocul
distantei dintre sinceritatea absoluta si dragostea fata de aproapele. Cum scrie si in
Biblie: “Fiti vicleni ca serpii si blanzi ca porumbeii”, adica “Ganditi ca serpii pentru
a le putea anticipa actiunile si a va feri de ei, dar nu procedati si voi in stilul lor”.