Prozelitismul heterosexual – politică de stat sau parte componentă a normalităţii?

În zilele noastre se obişnuieşte să se discute pe un ton acuzator şi dispreţuitor despre prozelitismul homosexual, care s-ar manifesta, mai ales, la nivelul paradelor gay sau, mai puţin evident, al infrastructurii puse la dispoziţia unor oameni cu alte gusturi sexuale decât ale majorităţii (în Moldova se rezumă deocamdată doar la baruri – unul sau două, de care ştiu doar iniţiaţii). Acuzatorii se arată nedumeriţi de ce minorităţile sexuale vor să iasă cu tot dinadinsul în evidenţă, de ce îşi impun tiparul restului populaţiei normale. Unii din ei consideră că nu ar avea nimic împotriva homosexualilor, cu condiţia ca aceştia să nu se manifeste public, să nu agreseze societatea în ansamblu cu manifestări stradale („Noi doar nu organizăm parade hetero, lasă-i să facă ce vor acasă, numai să nu iasă în stradă”). Cu părere de rău, în aceste discuţii se uită că sintagma „prozelitism homosexual” implică automat şi echivalentul ei în plan heterosexual. Dar despre acest aspect al problemei nu prea am auzit să se vorbească deschis, cel puţin în mediul în care plutesc eu. De aceea, în textul de faţă voi încerca să sparg gheaţa şi să abordez sumar, fără pretenţii de ştiinţificitate sau adevăr metafizic, tema prozelitismului heterosexual. Trebuie să recunosc din start – mă consider unul dintre cei mai nenorocoşi pământeni. Deşi m-am născut homosexual, societatea şi familia în care am crescut, au decis aprioric că trebuie să parcurg traseul obligatoriu, toate treptele pe care trebuie să le urce un cetăţean „normal”, cu alte cuvinte heterosexual, nepunându-se nici pe departe problema că aş fi înzestrat cu un cod genetic care nu are nimic în comun cu intenţiile lor educative. Prima dintre instituţiile statului, care a început să-mi modeleze conştiinţa şi impulsurile, a fost şcoala primară. În primul meu abecedar, mi s-au servit doar imagini cu oameni normali (adică heterosexuali) – cupluri de bărbaţi şi femei îmbrăţişaţi, zâmbind larg, copilaşii lor jucându-se în preajmă, animăluţe desenate, păsări, insecte - obligatoriu în două exemplare de sex opus. Poveştile mele mult îndrăgite erau şi continuă să fie populate doar de personaje hetero, alteritatea sexuală lipsind totalmente din acest univers, nefiind reprezentată nici măcar la nivelul figurilor negative, malefice. Şi în celelalte cicluri de învăţământ, autorităţile şcolare au avut grijă să mă bombardeze cu imagini, poezii, cântece, filme, spectacole normalizatoare. Bineînţeles, nu am avut de ales - am absorbit conştiincios informaţiile servite de aparatele de dresat ale statului, supreme şi atotputernice, care mi-au creat o sensibilitate pe măsură. Voi evita să vorbesc de alte instituţii, care contribuie decisiv la „crearea” sexualităţii, la modelarea oamenilor, cum sunt televiziunea, mass-media în general, biserica, instituţiile superioare de învăţământ care au, mai degrabă, menirea să creeze un anumit tipar uman, să perpetueze miturile favorabile majoritarilor, şi nicidecum să facă mai inteligibilă lumea, să o elibereze de prejudecăţi. Toate acestea, în cele din urmă, şi-au atins scopul. Educaţia combinată a statului, societăţii şi familiei a produs un monstru cameleonic, proteic, nevoit mereu să-şi mascheze esenţa. Chiar dacă nu simţeam nimic, zilnic trebuia să mimez atracţii, impulsuri „fireşti”, să-mi exprim zgomotos admiraţia faţă de sexul frumos, în prezenţa amicilor focoşi, pentru a-mi păstra respectul de sine şi nu-l pierde pe al paţanilor. Era şi de aşteptat: procesul „educativ” a dat naştere unui ins extrem de nefericit, plin de complexe, alienat, abulic, pentru care viaţa e o povară insuportabil de grea. Cu alte cuvinte, m-au mutilat. Este firesc ca heterosexualii să nu observe prozelitismul pe care îl fac zi de zi. Timp de câteva milenii, toate manifestările, altele decât cele heterosexuale, au fost penalizate crunt, homosexualii reuşind să scape de eticheta „bolnav psihic” acum câteva decenii, şi aceasta doar la nivelul elitelor intelectuale, lumii show-businessului (care, de altfel, lipsesc cu desăvârşire în ţara noastră lălâie şi amărâtă). Un heterosexual întotdeauna este sigur că vorbeşte din inima fiinţei, că se poate erija în ipostaza de judecător obiectiv şi imparţial, pentru că el nu este pur şi simplu „heterosexual”, ci încarnarea normalităţii. Spuneam la începutul textului că unii heterosexuali se cred toleranţi pentru că-i acceptă pe homosexuali exclusiv la domiciliu, dar nu cumva, doamne fereşte, aceştia să iasă în stradă. Din păcate, cu ochiul liber nu se sesizează paradoxul pe care îl creează tot ei, cei plini de drepturi şi umflaţi de vanitate, atunci când se pronunţă împotriva vizibilităţii homosexualilor. Păi cum, dragii mei, să ne găsim parteneri, dacă ne interziceţi să ne arătăm în public? Pe frunţile oamenilor doar nu e înscrisă orientarea sexuală! Iar dacă mai ţinem cont că, în societate, fiecare trebuie să-şi scoată în evidenţă doar gusturile sexuale „normale”, fiind luat aprioric drept heterosexual, mai avem vreo şansă să ne realizăm dimensiunea sexuală, noi, cei care avem alte fantasme sexuale decât cele standard? Vouă v-ar plăcea să staţi toată viaţa ascunşi, la ungher? Ar fi încă multe de spus, dar, după cum spuneam mai sus, nu mi-am propus să epuizez tema, să fiu exhaustiv, lăsându-i pe experţii în domeniu să o facă. În speranţa că am reuşit să vă provoc şi să vă trezesc interesul faţă de subiectul pus în discuţie, aştept reacţiile voastre, care m-ar edifica sau, dimpotrivă, m-ar face să renunţ la clişeele ce mă obsedează. Gh. Lupuşoru

26 Comentarii

Comentarii RSS TrackBack Identifier URI

Lăsați un comentariu

Name

Mail (will not be published)

Website