Libertate versus necesitate
Încerc de mult timp să-mi explic de ce lucrurile urâte şi plictisitoare sunt ridicate la rang de virtute, pe care se sprijină morala unei societăţi, în timp ce aspectele mai atrăgătoare ale vieţii, plăcerea dezinteresată sunt considerate amorale, dăunătoare chiar. Motivul să fie că trăim într-o ţară extrem de săracă, în care individul e bucuros să supravieţuiască, plăcerea fiind catalogată la capitolul „lux”? Şi atunci procedăm ca Vulpea din fabulă, care nu ajungea la struguri şi se consola cu gândul că sunt acri. Ne autoamăgim zilnic cu virtuţi puse în slujba statului, şi nici nu realizăm că aproape toată viaţa funcţionăm ca nişte mecanisme, programate să satisfacă nişte interese străine, ce nu au nimic comun cu predilecţiile, modul de a fi al fiecărui individ în parte.
Într-adevăr, situaţia economică, politică etc. e de aşa natură, încât puţini îşi permit să-şi trăiască viaţa aşa cum le place, să vorbească aşa cum gândesc fără a se preocupa de consecinţe. Dar sunt de neînţeles eforturile colosale pe care le depun cei mulţi pentru a păstra aparenţele. Sau poate că şi acest aspect face parte din scenariul perfid al maşinăriei de stat, o condiţie obligatorie care asigură supravieţuirea.
Fiinţele numite „oameni” se mândresc foarte mult cu ideea că s-ar deosebi de alte fiinţe numite „animale”. Deosebirea dintre ei ar fi că primii se cred liberi, dar nu uită să precizeze, atunci când le pui întrebări privitoare la esenţa acestui termen pretenţios, că oamenii nu dispun de libertate absolută. În realitate, aşa-numita libertate parţială se limitează la îndeplinirea unor obligaţii, îndatoriri şi, dacă examinezi problema mai atent, observi că nimic nu rămâne din mult trâmbiţata libertate umană, aşa limitată cum este ea.
O dovadă în acest sens ar fi problema sinuciderii, înfăţişată, de regulă, în culori sumbre, dezgustătoare chiar. Dar, de fapt, sinuciderea este una din puţinele căi care permit evadarea dintr-un sistem, în care viaţa nu se deosebeşte prea mult de moarte. De aceea sinucigaşii sunt descalificaţi în plan simbolic, moral: lor nu li se iartă gestul de sfidare, de curaj, faptul că au acţionat neţinând cont de instanţele care controlează gândirea şi sensibilitatea fiecărui individ în parte. Dar nici chiar gestul de sinucidere nu poate delimita omul de animal, fenomene de acest gen consemnându-se şi în lumea necuvântătoarelor.
Înclin chiar să cred că, sub aspectul plăcerilor (unul din cele mai importante aspecte al vieţii), animalele dispun de mai multă libertate. Şi cum să nu fie mai libere, dacă specia lor se dispensează cu uşurinţă de popii lătrători, de aşa-numitul liber arbitru – una din cele mai mari aberaţii pe care a inventat-o omul.
De altfel, chiar şi faptul că sunt om nu este o alegere a mea. M-am trezit om şi basta. Nu pot deveni hipopotam sau balenă, oricât de mult mi-aş dori-o. Aşa că urarea, foarte populară la chefurile moldovenilor, „Prinshipalu - i sî shim oamini” mă cam nedumereşte.
Pe de altă parte, nu cred că un om poate fi liber, dacă nu are acces la plăcerile autentice, în primul rând carnale. Gargara despre plăcerile spirituale spre care ar trebui să tindă omul, este foarte nocivă, chiar dacă nu e respectată aproape de nimeni. Mi-aş dori să trăiesc într-o societate în care corpul uman şi instinctele sale ar fi ridicate la rang de ideal, unde instinctele nu s-ar opune sufletului şi raţiunii. Cu părere de rău, am întârziat în timp cu câteva mii de ani, civilizaţia inumană de tip creştin reuşind să opereze o scindare profundă între trup şi suflet. Poate o unică şansă de acces la o lume în care libertatea şi plăcerea nu ar fi contrapuse, ar fi criogenia, în lipsa maşinii timpului, deoarece de creştinism, ca şi de oricare altă religie monoteistă, m-am săturat ca de mere pădureţe. În cazul în care cunoaşteţi alte modalităţi de a scăpa de povara unei civilizaţii, vă rog să mi le comunicaţi. Vă mulţumesc anticipat.
Gh. Lupuşoru
No Comments
No comments yet.
Comentarii RSS URI identificator TrackBack
Lăsați un comentariu
