Laudă tăcerii
Nu cred că pe lumea asta poate fi ceva mai plăcut decât tăcerea. Când nu eşti obligat să vorbeşti ca să-ţi legitimezi existenţa. Să reiei fără încetare toate stereotipurile, toate ticurile verbale numai să nu fii marginalizat sau privit ca o ciudăţenie a naturii.
Este deosebit de greu să începi totul de la capăt, să-ţi edifici miturile în alte circumstanţe decât în cele obişnuite, familiare, mai ales atunci când caracterul de construct al scenelor pe care trebuie să le regizezi în fiecare zi sau al frazelor emise este evident, când îţi vine să caşti de lene dar să nu o poţi face, pentru că trebuie să spui ceva, chiar fără nici o noimă, numai să se potrivească contextului.
Îmi imaginez deseori o ţară utopică - Taciturnia, în care cetăţenii ei ar vorbi doar atunci când au ei chef, fără să rişte calificativul de ciudat. Unde ostilitatea abia reţinută a găştilor, diverselor colective i-ar viza mai degrabă pe guralivi decât pe cei meditativi.
Totodată, mă fascinează călugării din unele culturi antice care se obligau să nu pronunţe nici un cuvânt pe parcursul câtorva ani. Bănuiesc că, la un moment dat, mult înaintea filozofilor şi a psihanaliştilor, ei au ajuns să realizeze cum e constituit şi cum ne constituie limbajul fără ştirea noastră, reuşind să se sustragă sau să diminueze într-o anumită măsură efectele alienante ale acestuia. Ei sunt unii dintre puţini muritori care au reuşit să scape de balastul indus de limbaj, care, dacă îi vezi doar o singură latură, cea cristalizată de uzul zilnic, îţi poluează mintea, sufletul şi, în plus, tot ce atinge.
În ce mă priveşte, încă nu am fobie de cuvinte, dar nu totul e pierdut. Urmează să mi-o cultiv. M-am convins de acest lucru atunci când am realizat că fiecare cuvânt pe care-l rostesc justifică o stare de fapt în pofida dorinţei mele. Totul e construit astfel, încât să pot spune fără a mă acoperi de ridicol doar lucruri care nu mă reprezintă. Utilizând limbajul, sunt pus fără voia mea în slujba unei forţe pe care arareori reuşesc s-o identific. Tentaculele ei mă înfăşoară cu putere îndoită mai ales în momentele când îmi imaginez că-i aplic lovituri de moarte.
Cred că muţenia, intrarea în autism sunt forme de revoltă de care individul se poate folosi atunci când nu mai consimte să-şi joace rolul prestabilit de paiaţă normală, când este dezgustat de aranjamentele societăţii şi nu mai acceptă să fie sacrificat de dragul unor valori supraindividuale. Chiar dacă nu e atrăgătoare, renunţarea la limbaj pare să le ofere o şansă de a rămâne cu mintea întreagă celor care au avut neşansa să se nască într-o lume în care nu li s-a rezervat nici un loc. Celor care nu mai suportă ideea că trebuie să se lase sacrificaţi pentru confortul şi fericirea turmei.
Deja simt cum mă cuprinde cu aripile sale protectoare Tăcerea. Senzaţii de nedescris. Fericire dusă până la paroxism. Ce frumos e în regatul Tăcerii…
Gh. Lupuşoru
6 Comentarii
Comentarii RSS URI identificator TrackBack
Lăsați un comentariu
Pentru cei care au avut neşansa să se nască într-o lume în
care toată viaţa se simt străini, într-adevăr tăcerea pare
să fie unica soluţie ce le-ar putea conferi o anumită demnitate.
E o nimica toată să taci câteva decenii în comparaţie cu tăcerea
eternă care ne este impusă de trecerea în nefiinţă.
Daca ai sti cat de mult m-am identificat cu ceea ce ai scris! o lectura de-a dreptul savuroasa. Si crede-ma, in primul an cand am venit la liceu aici, am simtit lucrul asta cel mai acut: ca daca nu vorbesti, daca nu intri in tagma lor logoreica, esti desfiintat, anulat, devii un anonim, un element de decor. La inceput, am refuzat sa ma conformez, vroiam sa-mi pastrez ordinea mea interna, pana cand am fost penalizata destul de dureros si a trebuit sa ma trezesc din somnul meu. Discutiile astea de rutina intre colegi in care se vorbeste mult, galagios si nu se spune nimic cu substanta, in care fiecare se simte dator cu o replica la monolgul colectiv, sunt foarte obositoare, dar uite, ca numai astea iti legitimeaza calitatea ta de membru al unui grup! Altfel devii un ciudat, un “venit” de acolo ca si toti ceilalti…
Am fost placut surprinsa ca mai exista oameni profunzi care sunt gata sa riste dispretul unor superficiali,
pentru a se identifica cu lucrurile care conteaza cu adevarat..
Deodata parc’as vrea sa raspund ca in lume, locul ni-l facem singuri si ca sunt de acord cu articolul pentru
ironia lui reusita.
Dar nu sunt sigur dac’as vrea sa spun asta : poate gresesc, poate nu am inteles deloc articolul, poate acest
articol nu e pentru mine? Ba da! El e pentru mine, pentru ca eu il fac ca sa fie pentru mine!
Ezit totusi… Ce o sa spuna la asa o pozitie a mea deya ? Ce daca ea are alta parere decat mine ? Ma va crede ea supeficial? Sau profund?
Nu stiu ce sa fac : sa-mi spun parerea sau nu. Sa am curajul sau sa admit ca nu inteleg nimic in acest articol.
Vasile, nu sta prea mult pe gânduri şi comentează. Chiar sunt curioasă.
Dedic acest comentariu Adelei.
Limbajul verbal si comunicarea prin acest limbaj e fondamentala pentru societate.
Având in vedere ca societatea nu e perfecta pentru toti, sau ca multi oameni nu-si gasesc locul in societate,
acestia recurg la tacere ca la un mecanism de aparare.
Este o schema valabila si flexibila pentru toti.
… Cred ca autorul ironizeaza despre cei care recurg la tacere, considerand ca ar fi anume “obligati sa vorbeasca”
“ca sa-si legitimeze existenta” si “numai ca să nu fie marginalizati”. Daca le-ar fi indiferent de existenta lor
si locul in societate, atunci ar putea si sa nu vorbeasca. Si atunci nu limbajul verbal e o problema in sine, ci caracterul de fiinta sociala al omului, dorinta lui de a participa, de a trai e sensul vietii sale care, cateodata intotdeauna, e greu de realizat. Iar limbajul verbal e un instrument.
… “Problema e in noi” si numai in noi adica, dar nu in acel limbaj verbal care ar fi “prea imperfect pentru mine”.
… Personal am recurs si recurg si voi recurge la acest mijloc de aparare. Tacerea poate fi diferita dupa durata,”intensitate” si scop. Acum recurg la tacere pentru a-mi rezolva problemele si nu pentru ca “sa-i penalizez” pe altii ( inainte era invers ).
Nu sunt de acord cu termenul “turma”, decat in contextul despre animale. Cred ca cele mai frumoase lucruri din
istoria omenirii sunt facute anume pentru aceasta “turma”, si atunci de ce sa o / sa ne numim cu un asa dispret? Chiar daca putem fi oribili si animalici, nu cred in termenul de turma. Cred in dumnezeiescul din noi. Cred in
frumos.