Poveste mobilizatoare (din ciclul: D’ale moldovenilor) Partea I
Locuia într-o ţară tare frumoasă o fată şi mai frumoasă. Şi faptele îi erau pe măsura frumuseţii sale, poate chiar o întreceau. Dar nimeni nu o aprecia la justa valoare. Cum n-o da, cum n-o întorcea toată lumea era împotriva ei. Erau invidioşi mai ales pe frumuseţea şi, cât n-ar fi de straniu, pe înţelepciunea ei (deşi se ştie că aceste două calităţi nu fac menaj împreună). Absolut toate acţiunile pe care le iniţia îi erau sabotate, huiduite, batjocorite şi ironizate. Dar fata noastră nu se da bătută. În fiecare zi sfida maţele pestriţe din jurul ei, încercând să realizeze nişte idealuri frumoase şi înălţătoare, ca mai apoi, la bătrâneţe, să nu regrete că şi-a trăit traiul sau şi-a mâncat mălaiul degeaba.
Bunăoară, într-o zi a început să sape o fântână pentru că satul nu era bine aprovizionat cu apă şi toţi ar fi avut ceva de câştigat din asta. Dar credeţi că i-au permis să facă o faptă bună? Groapa pe care o săpa în timpul zilei, era astupată noaptea de invidioşi, care plecau de la locul faptei cu un rânjet perfid în colţul gurii. S-a chinuit biata fată cam vreo două luni să ducă la bun sfârşit proiectul iniţiat, dar în cele din urmă s-a lăsat păgubaşă.
Dar asta nicidecum nu înseamnă că a renunţat definitiv la idealuri. După o lună de reculegere, când i-a mai trecut din stres şi angoasă, a trecut la implementarea unui alt proiect: Plantează şi tu un arbore.
Deci, s-a sculat fata noastră într-o dimineaţă mai devreme, a luat un hârleţ şi un arbore, şi s-a îndreptat spre marginea satului, unde preconiza să-l planteze. După vreo jumătate de oră de mers, a ajuns la locul faptei, s-a dezbrăcat până la brâu şi a început să sape groapa pentru arbore. Oamenii care treceau pe alături nici măcar nu se oboseau să o salute, să o întrebe ce mai face… Totuşi, domnişoara combativă a reuşit să-şi sădească pomul, l-a stropit cu apă, a îmbucat ceva şi spre seară s-a întors acasă. Însă răufăcătorii n-au stat cu mâinile în sân nici de data aceasta. Pe la miezul nopţii s-au furişat tiptil şi l-au zmuls din rădăcină, turnând motorină în groapa rămasă goală. Desigur că n-au scăpat momentul să râdă sardonic la plecare.
A doua zi fata s-a îndrepat cu o căldare de apă la arborele ei de care reuşise deja să se ataşeze. A rămas înlemnită văzând dezastrul. Mai mult chiar, a izbucnit în plâns. Lacrimi mari i se scurgeau pe faţă. Dar niciun sătean care trecea pe alături nu a compătimit-o, nu i-a adresat niciun cuvânt de alinare.
A mai trecut o lună tristă. Fata nu ştia de ce să se mai apuce. În cele din urmă a luat o decizie fermă: dacă în viaţă nu-mi merge, o să-mi meargă în dragoste. Zis şi făcut. Şi-a pus desagii pe umăr într-o bună dimineaţă şi a trecut dealul în satul vecin, unde o aştepta o mândreţe de flăcău, frumos ca şi ea, dar mult mai ghinionist. Au jucat nunta pe malul care despărţea cele două sate, ca să evite tot soiul de intrigi şi atentate. Mai mult, şi-au clădit acolo şi o casă, în nădejdea că că nimeni nu se va amesteca în viaţa lor. Speranţe deşarte…
Va urma
No Comments
No comments yet.
Comentarii RSS TrackBack Identifier URI
Lăsați un comentariu
