Poveste mobilizatoare (din ciclul: D’ale moldovenilor) Partea a II-a

Deci, după cum spuneam, fata noastră, care între timp devenise nevastă, încerca să-şi clădească fericirea pe dealul golit de vegetaţie, bătut de vânt şi ploi din toate părţile, dar cu inima plină de încântare când îşi vedea soţul falnic şi blajn, mai ales când îi treceau prin faţa ochilor faptele frumoase pe care urma să le înfăptuiască împreună pentru binele comunităţii din vale. N-o deranja că nu-i erau recunoscători şi că-şi arătau ostilitatea cu orice ocazie. Avea un suflet bun pe care răutatea oamenilor nu reuşise să-l urâţească.

Gospodăria lor era tot mai înfloritoare. Aveau un grajd plin de animale, coteţul devenise neîncăpător pentru păsări, care rămâneau peste noapte cocoţate în copacii de lângă casă.  Se mai întâmpla uneori ca vulpea să le mai răpească câte o moţată, dar soţii nu-şi pierdeau optimismul. “Şi vulpea e fiinţă, are şi ea nevoie de hrană. Nouă ne ajunge şi ne mai rămâne”, spuneau ei senini.

Numai că, la un moment dat, vulpile şi alte vieţuitoare carnivore din pădurea de sub deal au început să simtă concurenţă. Adolescenţii din sat au dat de gustul distracţiilor, numai că nu erau mari amatori de muncă cinstită. De fapt, şi părinţii îi educase alintaţi, leneşi, cu dispreţ faţă de muncă, aprigi băutori. Şi unde puteau să găsească aceştia merindele, vinul şi banii atât de necesari pentru chefurile lor interminabile, dacă nu la căsuţa din vârful dealului. O puteau face nepedepsiţi, dimpotrivă toată lumea i-ar fi lăudat dacă le-ar fi făcut un rău cât de mic intruşilor. De mici copii au auzit doar de rău vorbindu-se despre ei, le stăteau la toţi ca sarea în ochi şi nimeni nu ar fi fost împotrivă să râdă pe seama lor.

De aceea, cam în fiecare sâmbătă dădeau câte o raită pe la gospodăria de la marginea satelor şi furau câte 2-3 găini pentru frigărui, iar dacă reuşeau - şi câte o căldare de vin roşu, că era cel mai bun vin din sat şi flăcăuanii ştiau să aprecieze tot ce e mai bun pe faţa pământului. A doua zi, dumunică, satisfăcuţi, îşi povesteau râzând unul altuia isprăvile de haiduci şi simţeau cum cresc unul în ochii altora, se simţeau parcă mai uniţi, mai bărbaţi.

Tinerii însurăţei erau în luna de miere şi nu aveau timp să-şi numere orătăniile, să mai măsoare vinul din poloboace dacă nu se evaporă. Dimpotrivă, când vedeau că trece vreun tinerel pe lângă casa lor, erau foarte bucuroşi, îl pofteau în casă, îl serveau cu tot ce aveau mai bun şi-i mai puneau în traistă câte o garafă de vin. Se cam plictiseau în vârful dealului, de aceea erau bucuroşi de oricine le trecea pragul…

Va urma

  

8 Comentarii

Comentarii RSS TrackBack Identifier URI

Lăsați un comentariu

Name

Mail (will not be published)

Website