Radarul III
Cele 9 luni de sarcină au trecut în cele din urmă fără peripeţii deosebite, Anişoara născând doi gemeni de toată frumuseţea – un băiat şi o fată, aşa cum le prevestise medicul-ginecolog. Oaspeţii din Canada aşteptau deja de o săptămână evenimentul şi erau deosebiţi de încântaţi că naşterea a avut loc fără complicaţii, şi de copiii perfect sănătoşi. Urmau să îndeplinească doar nişte formalităţi banale, iar cu bani suficienţi puteau accelera procesul, nou-născuţii trecând în posesia noilor părinţi în doar câteva zile.
Părinţii biologici se despărţeau de ei fără prea mari păreri de rău. De fapt, erau din start pregătiţi psihic de tranzacţie, iar ideea că vor putea concepe oricând alţi copii, de data aceasta sănătoşi, îi umplea de speranţă şi bucurie. Au perfectat actele în grabă tixind buzunarele notarilor cu bancnote de diferite culori, şi peste două zile părinţii adoptivi au urcat fericiţi în avionul cu destinaţia Ottawa. Visul lor de două decenii de a avea copii în sfârşit s-a împlinit.
Anişoara şi Ionică au revenit şi ei acasă cu sufletul împăcat. Aveau planuri mari, de aceea trebuiau să-şi fortifice trupul şi sufletul. Chiar începând cu a doua zi după naştere au decis să urmeze un regim alimentar specific, să facă sport, să elimine din viaţa lor ţigările, alcoolul şi să evite stresul cu orice preţ. Zis şi făcut. Zilele lor începeau să semene tot mai mult cu ale locuitorilor prosperi din vechea Eladă: o viaţă domoală, lipsită de griji, cu mese bogate, în compania prietenilor binevoitori. Mesele echilibrate erau succedate de şedinţe de meditaţie, de lecturi din literatura naţională şi universală, din filosofie, iar seara şi dimineaţa înălţau rugăciuni Domnului. Un regim mai favorabil apariţiei unei progenituri normale, sănătoase şi deştepte nu putea fi inventat de nimeni mai bine.
Acest mod de viaţă, bazat pe înţelepciunea milenară a mai multor popoare şi recomandat de prietenii lor mai avizaţi - diverşi savanţi, preoţi şi magi care aveau lecturi solide în domeniu - a durat câteva luni, după care soţii au decis că sunt pregătiţi să conceapă un copil care le-ar aduce alinare sufletească, le-ar înviora traiul şi i-ar ajuta la bătrâneţe.
În mai, tânărul cuplu s-a simţit ca în luna de miere. Serile neuitate de dragoste erau urmate de vizitele la medic care le oferea consultaţii şi sfaturi preţioase. Deja în august, Ionuţ şi Anişoara au aflat că vor avea un urmaş. De data aceasta bucuria era cumva umbrită de amintirea nefericită de acum un an, când se pricopsiseră cu doi copii pe care aşa şi nu au reuşit să-i accepte. Acum erau siguri că situaţia nu se va repeta. Vorba zicalei: o bombă nu cade niciodată în acelaşi loc. De aceea respectau cu sfinţenie toate indicaţiile medicului, la care se uitau ca la o divinitate. Erau gata să sară chiar şi într-o fântână dacă acesta le-ar fi recomandat să o facă. Doar să aibă un copil sănătos.
Se apropia ziua când Anişoara urma să fie supusă procedurii finale, în care se prognoza preferinţele ulterioare ale fătului. Încercau din răsputeri să nu aibă emoţii negative, care ar fi putut dăuna pruncului. De aceea invitau în fiecare seară cunoscuţi agreabili cu care întreţineau discuţii interesante şi facile despre câte-n lună şi-n stele. Şi într-adevăr reuşeau să evite stresul, imaginile terifiante, ca în filmele de groază, cu copii monştri, cadaverici, cu tot felul de malformaţii.
În ziua investigaţiei finale, Ionuţ s-a învoit de la serviciu să o însoţească pe Anişoara la clinică. Au decis că împreună vor reuşi să domesticească mai uşor emoţiile. I-a întâmpinat acelaşi medic, profesorul bonom, care nu-i uitase nici el la rândul său. I-a abordat în maniera sa specifică, şi îi făcu să le dispară crisparea. De data aceasta, Anişoara nu a mai fost nevoită să intre în minicamera obscură. Părea că procesul se simplificase. I-au ataşat, totuşi, o mulţime de cabluri, din cap până în picioare. Doar un sfert de oră a durat ca informaţia să fie procesată de computerul în faţa căruia stătea gânditor profesorul. Înfăţişarea sa nu prevestea nimic bun. Reuşea cu greu să-şi mascheze dezamăgirea.
După câteva minute s-a apropiat de tânărul cuplu, încercând din răsputeri să schiţeze un zâmbet. Soţii îl aşteptau palizi la faţă. Era ultima lor şansă. Să nu aibă oare nici acum noroc? În mod sigur, un eşec ar fi însemnat sfârşitul inevitabil al relaţiei lor.“Băieţelul vostru se va putea bucura de corpul unei femei când va creşte mare. Va fi cu siguranţă heterosexual”, murmură stins profesorul. Tinerilor soţi începură să le lucească ochii de bucurie şi speranţă. “Numai că este atins de Sindromul Down…”, încheie el cu o voce imperceptibilă.
Anişoară leşină aproape instantaneu. Ionică nu reuşi nici măcar să se dezmeticească, aşa că soţia lui se lovise destul de tare cu capul de colţul mesei. Profesorul îi făcu repede respiraţie artificială şi Anişoara îşi reveni în cele din urmă. Puterile o părăsise, nu era în stare nici măcar să plângă. Alături, Ionuţ stătea împietrit. Părea că i se oprise respiraţia. Puteai jura că e unul din numeroasele figuri împăiate ale profesorului, gata să se dezintegreze.
Şocul a fost teribil. Profesorul le recomandă consultanţă psihologică şi le puse la dispoziţie un specialist celebru în domeniu, care reuşea să soluţioneze cazuri disperate. Acesta le-a prescris mai întâi un tratament medicamentos, să-i scoată din starea de stupoare. Apoi trecu la investigaţia psihanalitică şi reuşi să-i convingă că sinuciderea nu e o ieşire din situaţie. Totuşi, n-au reuşit niciodată să revină la starea anterioară, când erau animaţi de vise şi speranţe. Acum semănau mai degrabă cu nişte stafii, care nu mai aşteaptă nimic de la viaţă - obosiţi, apatici, indiferenţi…
Copilul, bineînţeles, urma să fie avortat. Nici măcar nu au pus problema în discuţie. Părea de la sine înţeles…
No Comments
No comments yet.
Comentarii RSS TrackBack Identifier URI
Lăsați un comentariu
