Nedumeririle unui marginal
Îmi spune cineva ce trebuie să se întâmple în lumea asta ca să fiu considerat şi să mă consider şi eu om normal (mă pup, am sex cu cine vreau şi când vreau fără să fiu privit, în cel mai fericit caz, cu curiozitate, fie ea şi ascunsă, şi totodată să nu simt că aş fi o fiinţă deosebită, ieşită din comun, un soi de extraterestru dacă vreţi)? Apocalipsa, Unirea, tăierea capului şi înlocuirea cu altul, zombarea…?
Întrebările nu sunt puse întâmplător şi reflectă o realitate concretă. Nu putem pune întrebări despre realităţi pe care nu le cunoaştem, nu-i aşa? Niciodată prin capul heterosexualilor nu ar fi trecut asemenea gânduri, pentru că pentru ei sunt lucruri fireşti, obişnuite. Nimeni şi niciodată într-o societate bazată pe drept (deci puşcăriile sunt excluse) nu le poate răpi acestora sentimentul că sunt fiinţe normale, că existenţă lor e firească şi justificată, nefiind nevoiţi să se mintă pe sine însuşi şi pe cei din jur că nu le pasă de ce crede anturajul. Ei pot fabula cu uşurinţă că soarta şi-o edifică de sine stătător, că, de fapt, totul depinde de fiecare persoană în parte şi că oricine îşi poate construi fericirea pe cont propriu fără a aştepta binecuvântarea societăţii sau a celor din jur. Ei bine, tocmai persoanele care fac asemenea afirmaţii sunt în realitate cele mai dependente de opinia publică, evitând orice pas, orice gest care le-ar putea marginaliza în societate.
Într-adevăr, sentimentul că eşti normal, că aparţii unei comunităţi care s-a creat timp de milenii, că eşti aprobat şi te recunoşti în privirea majorităţii este îmbătător, îţi aduce echilibrul atât de necesar şi dorinţa de a trăi cât mai mult. Acum chiar refuz să cred că un om poate fi fericit sau, cel puţin, poate suporta existenţa fără mituri colective.
Dar ce pot face în acest caz cei care sunt excluşi din poveştile poporului, din naraţiunile eroice? Să le inventeze ei înşişi? Prostii! Miturile înălţătoare se fondează timp de veacuri, aici este necesară implicarea mai multor generaţii de mincinoşi. Să se alieze cu cei mai puţini marginali, care le-ar acredita într-o oarecare măsură ideea că ar fi şi ei oarecum normali? S-ar putea. Numai că aceştia sunt aproape marginali de circumstanţă, mâine se pot pomeni în centru şi atunci adio iluzii. Noul joc le va impune noi reguli.
Chiar nu ştiu ce să mai zic. Fiere parcă mi-a rămas mai puţină în organism, însă nu m-am mişcat nici măcar cu o şchioapă din locul hărăzit de conaţionali, strămoşi şi legile firii. Poate mai spuneţi şi voi ceva?
No Comments
No comments yet.
Comentarii RSS TrackBack Identifier URI
Lăsați un comentariu
