Radarul IV
Au trebuit să treacă ani ca Ionuţ şi Anişoara să-şi revină cât de cât din starea de şoc, să li se cicatrizeze rănile şi să accepte realitatea aşa cum este ea, fără pretenţii exagerate. Acum nu le mai ardea de naşteri, nu ţineau cu tot dinadinsul să aibă un moştenitor din sângele lor, după ce i-au “dăruit” pe primii doi şi l-au avortat pe al treilea. Au decis, totuşi, să înfieze un copil, cu atât mai mult că gestul nu era considerat unul ruşinos de straturile mai elevate ale societăţii, care citesc ziare din când în când, în care se ilustrează pe larg adopţiile la care recurg vedetele americane, care îşi procură copii de pe toate continentele.
Deci, într-o bună zi cuplul s-a hotărât să se pricopsească cu o progenitură, concepută de alţii, care la rândul lor nu avuse mare nevoie de ea. Un copil care să le coloreze un pic viaţa, asupra căruia să-şi reverse afecţiunea, de care să aibă grijă şi care să le dea sentimentul că sunt în rând cu lumea şi că nu trăiesc degeaba pe pământ. Acum nu le mai păsa de posibilele preferinţe ale viitoarei odrasle. Mai mult, ar fi refuzat categoric să se mai supună sau să supună pe altcineva probelor oribile prin care trecuse acum câţiva ani şi care le cauzase atâtea suferinţe. Sperau doar că soarta le va fi favorabilă dacă nu vor încerca la nesfârşit să o anticipeze şi că, totuşi, copilul adoptat se va încadra în standardele societăţii, că de traume avuse parte din plin. Poate de aceea au decis să înfieze o fetiţă. În cazul în care ar fi fost lesbiană nu ar fi şocat prea tare, dimpotrivă, uneori acestea sunt privite chiar cu simpatie de bărbaţii normali.
La casa de copii au fost primiţi cu multă bucurie. Privirile curioase şi pline de speranţă ale picilor i-au emoţionat şi descumpănit în acelaşi timp.
După ce le-au împărţit dulciuri şi tot felul de cadouri, s-au retras într-o parte să discute despre alegerea pe care urmau să o facă. Ambii remarcaseră o fetiţă brunetă, cu ochii negri, mari şi trişti. Nu mai încăpea nicio îndoială, alegerea fusese făcută.
- Cum te cheamă, a întrebat-o Anişoara apropiindu-se de ea.
- Vitoria. Vitoria Lipan.
Soţii s-au uitat întrebător unul la altul. Aveau ceva lecturi din literatura naţională, iar numele le părea destul de cunoscut.
- Din “Baltagul”?
- Nu, răspunse fetiţa cu o voce de clopoţel. Din “Radarul”.
- Aaaa, respirară soţii uşuraţi. Slavă Domnului, altfel cine ştie de ce peripeţii am mai fi avut parte.
- Vrei să mergi cu noi, acasă, să ai mamă şi tată?
- Da!, exclamă Vitoria din tot sufletul. Vreau!
N-au stat prea mult pe gânduri şi au întocmit în cel mai scurt timp posibil documentaţia necesară. S-au întors cu Vitoria acasă, toţi fericiţi şi surâzători. Întreg universul, lumea, natura păreau că le împărtăşesc bucuria. Iar ei de altceva nici nu aveau nevoie…
No Comments
No comments yet.
Comentarii RSS TrackBack Identifier URI
Lăsați un comentariu
