Radarul V
Un sfert de veac trecu pe neobservate. Vitoria absolvi cu brio mai întâi liceul, apoi universitatea de medicină din oraşul natal, unde s-a specializat concomitent în două meserii: chirurgie şi psihanaliză. Era atât de absorbită de studiile şi meseriile ei, încât nu acorda nicio atenţie vieţii intime, deşi o mulţime de cavaleri chipeşi şi prosperi îi făceau curte, dar fără succes. În plus, în puţinul timp liber pe care îl avea la dispoziţie, Vitoria se implica activ în activitatea ziaristică. Însă rând pe rând a abandonat dezgustată câteva ziare importante din ţară, care se pretindeau independente şi echidistante: Fleax, Jurnalul de Chişcăreni, Timpul Matinal de Băşcălia, Ţara Minunilor şi altele, care se limitau să reflecteze doar evenimente mondene, în timp ce procesele inechitabile şi dosarele fabricate de judecăţile şi procuraturile naţionale erau tratate cu indiferenţă, pe motiv că nu prezintă interes pentru publicul larg. Dezamăgită, s-a retras în laboratoarele ei, unde îşi perfecţiona pregătirea profesională şi-şi îmbogăţea cunoştinţele şi aşa enciclopedice.
Părinţii adoptivi erau încântaţi de evoluţia fiicei lor şi nu regretau deloc că acum douăzeci şi cinci de ani au ales-o anume pe ea. Era atât de sensibilă şi inteligentă, toată lumea o adora. Si aveau pentru ce. Vitoria era mai ceva ca un preot. Lipind la loc oasele fracturate ale pacienţilor, ea reuşea de fiecare dată să aplice şi câteva procedee psihanalitice, astfel încât, la externare, pacienţii erau tămăduiţi atât trupeşte, cât şi sufleteşte.
Faima eroinei noastre depăşise demult hotarele ţării. Într-o bună zi i se ivise o oportunitate nesperată: o ţară africană care încerca să-şi câştige independenţa îi solicita serviciile profesionale şi ea nu stătu mult pe gânduri. Îşi făcu bagajele în aceeaşi zi şi se îmbarcă în primul avion cu destinaţia AFRICA. La sosire, piloţii tuciurii au avut probleme grave cu aterizarea din cauza insurgenţilor care împuşcau fără încetare în direcţia avionului. În cele din urmă reuşiră să aterizeze într-un hal fără de hal, cu aripile găurite şi geamurile sparte, dar fericiţi că au scăpat vii şi nevătămaţi.
După o săptămână de activitate, Vitoria îşi invită şi părinţii pe însoritul continent. Ionuţ era un specialist neîntrecut la întreprinderea sa, care se specializase în construirea diverselor tipuri de radare, iar în armată căpătase şi meseria de genist - o abilitate extrem de preţioasă în condiţiile multor ţări africane, care luptau neîncetat unele împotriva altora (cu toate că litigiile în cauză sunt destul de ciudate pentru un european: ce mai au şi ăştia de împărţit, doar toţi sunt negri?).
De la aeroport, Ionuţ şi Anişoara au venit direct la spitalul unde activa Vitoria, care, de ocupată ce era, nici nu avuse timp să-i întâmpine. O priveau din prag cu drag în procesul de muncă: după ce înfăşurase cu tifon din cap până în picioare un micuţ brunet african, îi culese câţiva păduchi din cap şi-i adresă câteva incantaţii freudiene, care îl adormiră instantaneu.
Se întoarse cu faţa înspre uşă, îşi observă părinţii, pe care îi îmbrăţişă cu bucurie. Au mers împreună la hotelul unde era cazată Vitoria, care le puse în faţă câteva banane şi câte o nucă de cocos, până pregăti ceva cald. «E mare nevoie de tine aici. Minele fac ravagii, practic decimează populaţia ţării», îi spuse ea tatălui plină de entuziasm, răsturnând pe masă mămăliga bicoloră – mâncarea şi mândria naţională a statului cu pricina.
Ionuţ se apucă de lucru chiar a doua zi. De dimineaţă până seară, în ciuda soarelui arzător, el curăţa satele şi junglele Africii de minele aducătoare de moarte. Nu trecea nicio zi fără să fie înţepat de vreo muscă tzetze sau vreun scorpion, muşcat de lei, dar de fiecare dată reuşea să iasă basma-curată. Nici Anişoara nu stătea cu mâinile în sân, implicându-se activ în viaţa localnicilor pe care încerca să-i culturalizeze. Obţinu rezultate neaşteptate. După câteva luni, mulţi din ei învăţase aproape tot alfabetul latin, rugăciunea Tatăl nostru şi să mănânce cu furculiţa. Iar Vitoria reuşise să lipească oasele fracturate ale tuturor localnicilor sau aproape ale tuturor, care o adorau, tratând-o ca pe o divinitate. Erau o adevărată familie de misionari, care îşi aducea din plin aportul la civilizarea continentului negru.
Dar povestea lor incredibilă nu dură mult. Într-o duminică, în timp ce se plimbau în voie pe aleile parcului din localitate, discutând aprins despre căile de eficientizare a activităţii lor, au călcat pe o mină plasată subtil de securitatea locală. După ce fumul şi flăcările se risipiră un pic, aborigenii îngroziţi încercară să-i găsească, dar în zadar. Nu observară decât o pată pe un palmier bătrân şi două bucăţi de piele pe o bancă din apropiere. Ulterior, după analize detaliate, medicii legişti au stabilit că pata de pe palmier era tot ce mai rămăsese din Vitoria.
Sfârşitul tragic al acestei familii impresionă întreaga planetă. La înmormântare au participat ambasadorii tuturor statelor, prinţi şi regi, tot felul de vedete, care au jurat că amintirea lor luminoasă va rămâne veşnic în memoria oamenilor de bună-credinţă. Promisiune pe care, de altfel, au respectat-o, pentru că ştim cu toţii că sunt oameni de cuvânt şi nu aruncă niciodată vorbe în vânt.
No Comments
No comments yet.
Comentarii RSS TrackBack Identifier URI
Lăsați un comentariu
