Cucoanele creştin-democrate, bărbaţii neamului şi democraţia
În RM, conceptul de democraţie este înţeles destul de unilateral, fiind promovat mai ales de luptătorii de la ’89, care au rezistat eroic pe baricade împotriva tancurilor şi a katiuşelor: tot felul de cucoane şi voluntari care au suferit cumplit în timpul revoluţiei, iar acum aşteaptă recompensa bine meritată. Se creează impresia că majoritatea cetăţenilor, partidelor şi mişcărilor social-politice autohtone sunt ipostaze ale Partidului Comuniştilor. Dar ultimul are cel puţin scuza că, în esenţă, nu este un partid democratic şi nici nu face mare secret din aceasta.
Este destul de distractiv să-i urmăreşti în acţiune pe aşa-numiţii promotori indigeni ai democraţiei, de exemplu la Vocea Basarabiei sau pe PMAN. După ce se pune în discuţie o problemă, formulată ca o întrebare retorică, încep să se dea cu părerea persoanele interesate. Toate discursurile seamănă ca două picături de apă, armonia e generală, iar moderatorul nu face decât să înlăture disonanţele, că doar n-o să ne batem noi între noi. Dar câteodată se mai întâmplă să ia poziţie cineva care cunoaşte mai în profunzime problema sau este, pur şi simplu, iritat de trăncăneala adulatoare, dirijată de propagandiştii mass-media. Şi aici începe scandalul, ostracizarea sau linşarea. Mânia sfântă a foştilor şi actualilor patrioţi şi patrioate îşi iese din matcă, ameninţările curg din toate părţile, iar disidentul este diabolizat, căpătând trăsături satanice sau ale duşmanului ideologic. Astfel, dacă te pronunţi împotriva NATO, eşti în mod obligatoriu omul Moscovei, mancurt, aliat al ocupanţilor, bolnav psihic, infantil şi lista poate fi continuată la nesfârşit. Iar în cazul în care ai rezerve vizavi de predarea religiei în şcoli sau afişarea icoanelor şi simbolurilor religioase în instituţiile publice, eşti proclamat fără niciun drept de apel comunist, mason, Iuda, vândut, trădător şi multe altele. O a treia cale nu există.
Toate acestea mă determină să am dubii serioase faţă de promisiunile de democratizare a ţării, făcute de partidele care au în titulatura lor şi termenul “democrat” şi care se bucură de susţinerea unor asemenea specimene. Mai mult, acum îmi vine destul de greu să realizez care tip de dictatură e mai periculos: al comuniştilor sau al democrat-patrioţilor cu ochelari de cal?
Poate că ar fi posibile anumite schimbări în mentalitatea aprigilor patrioţi şi democraţi, dacă am reuşi să-i convingem că modul în care se manifestă şi ideile pe care le promovează cu atâta obstinaţie nu sunt deloc democratice sau în concordanţă cu legile firii şi intenţiile Domnului, aşa cum îşi imaginează ei. Dar, cel mai degrabă, ar fi o aventură fără sorţi de izbândă, o utopie a unui visător care îşi pierde timpul prin biblioteci. Nu credeţi? În acest caz vă invit să audiaţi emisiunile interactive (practic, unicele din spaţiu moldav) de la Vocea Basarabiei sau întrunirile din Scuarul Operei, care se pretind de liberă exprimare, organizate de aceiaşi oameni. Bineînţeles, cu riscul de a vă pierde optimismul…
2 Comentarii
Comentarii RSS TrackBack Identifier URI
Lăsați un comentariu
Unii dintre specimenii la care vă referiţi au făcut o afacere profitabilă din fraza patriotardă. Pe ei îi
mai pot înţelege, mai puţin pe cei care vin la Operă să le facă figuraţie. Deşi, în principiu, şi ei pot
fi înţeleşi. E greu să refuzi la nişte idealuri şi, în acest sens, clienţii tîrgoveţilor cu unire nu se
deosebesc prin nimic de cei ai mitingurilor comuniste.
Ideea de Unire este lăudabilă, păcat doar că este compromisă de personaje care nu înţeleg rostul adevăratei democraţii. Tribunii răsuflaţi din Scuarul Operei nu fac decât să compromită ideea de liberă exprimare, să o maimuţărească…