Un luptător pentru binele şi emanciparea poporului ori omenirii are sau nu dreptul să ceară privilegii?
Mi-am pus întrebarea în cauză din mai multe motive. Se apropie sărbătorile cu iz patriotic, la fel de frumoase ca şi cele religioase, când pe piepturile marilor salvatori ai omenirii vor începe să zăngănescă sute de medalii, una mai colorată şi mai strălucitoare decât alta. Este absolut fantastică longevitatea acestor iluştri luptători, care se încăpăţânează să supravieţuiască peste un secol şi să încaseze sume frumoase de bani din bugetul ţării, la care îmi aduc şi eu contribuţia.
Mulţi strâng nedumeriţi din umeri. Cică, de ce te consumi în halul ăsta, de ce te frustrează aceşti bravi eroi? Într-adevăr, oare de ce? Doar ei m-au salvat! Chiar dacă nu le-am cerut-o niciodată. Iar dacă nu luptau, deveneau robi. În schimb, acum eu trebuie să lucrez din greu ca să ei să primească bani groşi, “indemnizaţii” care îmi depăşesc de câteva ori salariul.
Aş vrea să mă adresez tuturor revoluţionarilor şi războinicilor cu stagiu şi în devenire. Dragii mei, vă implor, nu mă salvaţi! Iar dacă totuşi vă încăpăţânaţi să luptaţi, atunci să o faceţi pentru voi personal, nu pentru mine. Nu am nevoie de nimic: nici de drepturi (oricum e deja prea târziu), nici de funcţii (deşi aici poate că aş mai sta la gânduri), nici de… Vă rog să vă cuceriţi prin alte modalităţi dreptul de a sta cocoţaţi pe postamente, de a primi pensii grase, de a mă eticheta pe mine, cel care n-a avut curajul să participe la tot felul de răzmeriţe…
1 comentariu
Comentarii RSS URI identificator TrackBack
Lăsați un comentariu
Deşi cred că cer prea mult. La moment, astea au rămas unicele modalităţi de a avea acces la bunuri…