Cel mai sfârâitor 1 Mai sau cum au devenit drepturile muncitorilor cel mai mare mic

Am avut fericita ocazie în ajunul frumoasei sărbători a oamenilor muncii să vizionez la PRO TV un spot publicitar, în care se imita cu multă vervă frazeologia, stilul, intonaţia crainicilor din perioada ceauşistă, a socialismului dezvoltat. Populaţia, în special muncitorimea, era invitată obsesiv să participe la un concurs de frigărui, învingător al căruia este proclamat cel care reuşeşt să prepare cel mai mare mic (paradoxul e de-a dreptul haios, dar şi înduioşător, nu-i aşa?).

Nu mi-a luat mult timp să realizez că clasa muncitoare, cu toate meritele ei, a nimerit din lac în puţ. Drepturile consfinţite în legislaţiile socialiste, „protejate” de unele din cele mai duplicitare şi odioase forme de organizare din lagărul socialist – sindicatele, au rămas doar pe hârtie şi în perioada postsovietică, a capitalismului sălbatic. Timpuri tot mai negre vin pentru salariaţii mioritici, care sunt la discreţia totală a patronilor ce îi tratează ca pe nişte obiecte personale. Nimeni nu ar îndrăzni să pună la îndoială ordinea, ierarhiile constituite, deciziile angajatorului, oricât de exploatat şi nedreptăţit s-ar simţi, pentru că astfel riscă să-şi piardă locul de muncă şi salariul, aşa mizerabil cum este el, rămânând în consecinţă fără mijloace de subzistenţă.

Mulţi mi-ar putea replica că în economia de piaţă lucrurile s-au schimbat radical şi că angajaţii nu au nevoie atât de drepturi, cât de salariile mari pe care le oferă patronii. Numai că argumentul nu ţine. Se ştie doar că cele mai mici salarii din Europa sunt în RM. De aici nu putem deduce că muncitorii moldoveni ar fi leneşi. Dimpotrivă, pe lângă faptul că sunt crunt exploataţi, nu li se respectă cele mai elementare drepturi. Totodată, aici încă nu s-a constituit o tradiţie a luptei muncitorilor pentru drepturi economice. Aceştia nu sunt uniţi şi nu e nevoie de abilităţi deosebite ca să spargi o grevă, cu atât mai mult că în sindicate, care nu beneficiază de o putere reală, sunt aleşi, de regulă, rudele şi prietenii celor din administraţia întreprinderilor.

Bineînţeles că în condiţiile în care, practic, niciun drept din legislaţia muncii nu este respectat, iar salariile nu se deosebesc prea mult de cele plătite în cele mai sărace ţări africane, surprinde lipsa de reacţie şi revoltă a celor exploataţi, lipsa protestelor stradale şi a revendicărilor economice legitime. Dar numai la prima vedere. În ţara Mioriţei revolta e privită ca o anomalie şi, respectiv, este convertită în sărbătoare, în ospeţe la care se consumă mijloace economisite cu greu pe parcursul mai multor luni de muncă silnică. Iar cine se împotriveşte nu este în rând cu lumea, e un neom. Deci, cine prepară cel mai mare mic?