Sinuciderea rapidă, eficientă şi nedureroasă. Este oare posibilă?

Trebuie să recunosc din start că nu intenţionez să-mi curm zilele, pentru că, deocamdată, mă simt destul de bine în viaţă. Totuşi, ţinând cont de faptul că statele lumii nu se grăbesc să legalizeze eutanasia, a început să mă preocupe tot mai mult problema morţii fără chinuri şi horcăituri. De ce adică m-aş simţi obligat să supravieţuiesc cu orice preţ, dacă aş şti sigur că sunt afectat de o maladie incurabilă, care oricum mă va omorî în doi-trei ani, şi încă în chinuri groaznice? Doar pentru că religia defineşte sinuciderea drept păcat? Nu e mai demn să plec singur şi nesilit de nimeni din lumea durerilor insuportabile?

Pornind de la aceste dileme, am încercat să mă documentez pe Google privitor la metodele de sinucidere civilizate. La început, am fost cuprins de speranţă, pentru că am găsit o mulţime de titluri la subiect. Însă mare mi-a fost dezamăgirea când am început să le accesez. Aproape toate abordau tematica într-o manieră glumeaţă, jucăuşă, ironică – un indiciu evident că nu e luată în serios. Doar pe un singur blog am găsit nişte indicaţii concrete despre cantitatea de pastile (inclusiv denumirea lor), care urmează să fie înghiţită pentru a obţine un efect sută la sută. Dar şi această metodă e chinuitoare şi lentă. Nu mai vorbesc de metodele tradiţionale, violente şi cu mult sânge, în plus fără un rezultat garantat.

Voi fi oare şi eu nevoit să suport chinuri îngrozitoare, în cazul în care voi avea neşansa să fiu atacat de o boală incurabilă? Şi acum am accese de furie şi vomă când îmi amintesc cum o femeie din Anglia era imobilizată în cărucior şi care, în plus, nu putea respira. A apelat la toate instanţele abilitate interne, apoi la cele ale UE în speranţa că îi va fi aprobată cererea de eutanasiere. Dar în zadar. A murit sufocată în chinuri groaznice. În schimb, sistemul de valori ipocrite care propovăduieşte viaţa cu orice preţ a rămas intact, neştirbit…