Homosexualitatea și homofobia în lumea fotbalului

Experții declară, și pe drept cuvânt, că fotbalul e un tip de sport extrem de homofob, în care homosexualitatea nu va fi tolerată în viitorul apropiat. Acum zece ani, un fotbalist britanic de culoare, Justin Fashanu, a riscat să facă coming-out, și a fost repudiat de toată lumea. Silit să plece de la clubul său de fotbal, respins de celelalte cluburi la angajare, rămas singur și pe drumuri, nu i-a rămas altă soluție decât să-și pună capăt zilelor, spânzurându-se. Lecția a fost bine învățată de alți fobaliști homosexuali, care n-au mai riscat să-și facă publice gusturile sexuale, fiind nevoiți să joace spectacolul heterosexualității în tot timpul lor liber. Nu întâmplător selecționerul echipei de fotbal a Italiei, Marcello Lippi, a declarat că în fotbal nu există homosexuali. Și cum credeți că și-a argumentat afirmația? Simplu de tot! Pentru că în 40 de ani de carieră nu a întâlnit niciunul şi nimeni nu i-a vorbit de acest lucru. Un argument solid, nu-i așa? E mult mai comod să că o faci pe naivul și să pretinzi că nu faci nicio deosebire între realitate și mimarea realității. De parcă nu ar fi clar pentru toată lumea cu ce s-ar solda sinceritatea unui fotbalist-gay în materie de preferințe sexuale, ce efecte dezastruoase ar avea asupra carierei și în general asupra vieții lui ulterioare.

Spre deosebire de sporturile individuale, unde un sportiv homosexual are mai multe șanse să reziste și să supraviețuiască, fotbalul, care este un joc de echipă, va accepta homosexualitatea doar când aceasta va fi acceptată cu adevărat de societate, când va fi receptată ca ceva firesc, ca o trăsătură banală care trece neobservată și nu scandalizează. Până atunci, fotbaliștii homosexuali vor putea alege doar soarta de martir, de țap ispășitor ori vor fi nevoiți să-și trăiască viața în ilegalitate, preocupați mereu să nu fie surprinși de paparazzi în flagrant delict.