Stăteam astăzi, mă uitam la tricolor și meditam. Parcă e frumos și are tot ce-i trebuie drapelul nostru național, dar ceva totuși nu-i ajunge sau, dimpotrivă, are în plus. Deoadată, brusc, m-a pocnit o revelație în cap. Aha, asta era! Cu siguranță, culoarea roșie a steagului mă deranja. Poate ar fi cazul să scăpăm de ea? Nu, nu e bine. Căci în loc de tricolor, am avea un bicolor.  Iar un bicolor ar fi mai nasol decât un cvadricolor.

Cu siguranță o soluție există și cred că am identificat-o deja. Ce-ar fi să înlocuim culoarea roșie cu cea verde? Galbenii sunt parcă cu noi, albaștrii – la fel, dacă îi mai adăugăm și pe verzi, toți vor fi de-ai noștri. Și atunci nu va mai pretinde nimeni că tricolorul e un drapel fascist…

Am vizionat la unul din canalele TV românești un fragment al unei emisiuni-kitcsh, „Test de fidelitate” parcă se numea. Deși de la bun început pe ecran apare avertismentul că emisiunea e fictivă, totuși modul în care înțeleg unii români de peste Prut libertatea persoanei m-a șocat profund. Căci caracterul fictiv se rezumă din câte am înțeles doar la personaje și subiect, acțiunea fiind una înscenată, dar cu pretenția că ar fi preluată din realitatea imediată, din viață. În rest, așa și n-am înțeles, de exemplu, cât de legale pot fi acțiunile unei echipe de filmat și a doi bodygarzi, care rețin victima cu forța (în cazul de față, un bărbat infidel care nici măcar nu era în relații legale de căsătorie cu cea care i-a organizat flagrantul, ca să se convingă că viitorul soț o iubește numai și numai pe ea, fiind imun la orice ispită). Deci, după ce cameramanii-detectivi instalează camere ca să surprindă infidelitatea unui mecanic auto și reușesc în cele din urmă să-l aducă în casa unui top-model (destul de vulgară de altfel, dar o adevărată prințesă dacă e să o comparăm cu vaca cu care urma să se căsătorească), întreaga echipă năvălește în cameră, unde aceștia se pregătea să și-o tragă, și țața începe să-l ia la palme.

Totuși, cel mai mult m-a scandalizat acțiunile bodygarzilor care nu-i permiteau tânărului să plece din locuință, fără a se legitima, fără a-i expune motivele reținerii. Iar prezentatorul emisiunii s-a comportat exact ca șeful unei patrule de poliție, declarându-i victimei că nu ar avea dreptul să părăsească camera când îi cășunează, pentru că nu e la el acasă, întrebându-l totodată unde trebuia să fie la momentul respectiv, oare nu cumva la locul de muncă? În plus, nici nu-i permitea măcar să se apere de palmele și ghionturile pe care i le aplica gagica ofticată, năucită de durerea trădării.

Dar nici tânărul nu părea scandalizat de acțiunile nefirești și ilegale ale bodygarzilor și echipei TV, dezvinovățându-se pierdut în fața fetei trădate, bodygarzilor masivi și a cameramanilor cinici care nu-l lăsau să se deplaseze liber prin casă. Era ca un ostatic, o persoană sechestrată în adevăratul sens al cuvântului.

Acum cineva o să-mi spună că miza emisiunii a fost alta, că era vorba de tema infidelității, că publicul e ahtiat după chestii pipărate și senzațional și că restul amănuntelor sunt nesemnificative și nu contează deloc. Oare așa să fie? Mie mi s-a creat impresia că emisiunea a fost creată special, la comanda MAI, pentru a pregăti cetățeni obtuzi care nu-și cunosc drepturile și care trebuie să reacționeze din start la acțiunile autorităților (reprezentate în cazul de față de oamenii de televiziune și bodygarzi) ca o victimă sau un criminal, ca cineva care nu se poate bucura de prezumția de nevinovăție. Dar nu ni s-a explicat măcar în ce a constat crima,  mobilul intervenției, de ce un om a fost agresat agresat într-un așa hal și de către persoane neîmputernicite să distribuie pedepse. În mod normal, tânărul ar fi trebuit să aibă câștig de cauză în urma unui proces, iar vânătorii de infidelitate ar fi fost pasibili de ani grei de pușcărie ca urmare a unor delicte grave – sechestrarea unei persoane, interdicția de a circula liber, agresiune fizică și psihică etc.

Și ca să finalizez, emisiunea buclucașă mi-a amintit de perchezițiile pe care le operează poliția de la Chișinău în miez de noapte sau de amintirile din armată, narate de unii vizitatori ai Curaj-ului. Desigur cel mai scandalos în această poveste e că atât publicul, cât și realizatorii emisiunii o receptează ca pe ceva firesc, normal. Reiting să fie. Că educația civică o mai aștepta…

PD-ul pledează pentru neutralitatea RM și apartenența la CSI. Nu știu de ce, dar informația nu m-a uimit deloc. Pot niște neo-comuniști să militeze pentru alte valori decât partidul-matcă? Și Bragiș va merge împreună la alegeri cu amicul său de idei, Tarlev. Și aceștia sunt la fel de atașați de CSI, mai ales Vasilii Pavlovici, cel mai mare prieten al Rusiei. Deci, e clar. Centriștii și social-democrații moldavi au ales stabilitatea, adică lacul bâhlit, plin de tină, pentru că valurile mării, aerul curat al munților le provoacă amețeli, le perturbă echilibrul.

Nu-mi rămâne decât să le urez succes noilor formațiuni încropite în mare grabă (poate că și la comandă), adică să acumuleze exact câte 4,99% la scrutinul din 29 iulie. Dacă sunt șterși, fără culoare și nu fac niciun pas riscant, de delimitare clară de comuniști și idealurile lor, cel puțin eșecul să le fie unul răsunător și spectaculos.

Încă o căutare cu motorul Google prin intermediul căruia un internaut a ajuns pe Enervant m-a bulversat, înduioșându-mă până la lacrimi. Cineva s-a arătat interesat probabil de gesturile, acțiunile, reacțiile, trăirile sufletești ale unui gay în timpul unui act sexual. Ce răspuns o fi găsit pe blogul meu personal la întrebarea care îl frământă, nu pot să-mi dau seama. Nu știu nici dacă curiosul este homo sau hetero, dar dacă stau și mă gândesc bine, dilema lui nu pare cu totul lipsită de discernământ. Căci pe un plai unde homosexualii nu există sau există doar ipotetic, eventuala lor activitate sexuală poate  părea ireală sau la fel de bizară ca și acuplarea între un urs coala (sau o zebră) și o girafă.

Cunosc o distinsă psiholoagă care întotdeauna își descrie pacienții nefericiți prin anumite „lipsuri”, cea mai importantă și mai des pomenită dintre acestea fiind neîmplinirea în plan personal, cu alte cuvinte persoana afectată de un sindrom sau altul nu mai ajunge să se căsătorească. Căsătoria este, deci, pentru ea chintesența fericirii, sentimentul care îi conferă sentimentul de împlinire ființei umane. În afara ei, omul devine o ruină, un obiect asistat obligatoriu de psihologi care trebuie să-i acorde tot timpul suport de specialitate pentru a-i stopa prăbușirea inevitabilă.

Specialista de care vorbesc nu este un unicat în branșa ei. Dimpotrivă, cred că practic toate psiholoagele și toți psihologii moldoveni se rotesc savant în jurul acelorași termeni și noțiuni. Căci așa i-au învățat la facultate. Asta au auzit și trece drept știință în domeniul lor, asta repetă ei cuminte și convinși.

Totuși, cunosc heterosexuali celibatari fericiți care nu se concep în ipostaza de căsătoriți și care consideră că și-ar pierde libertatea dacă ar accepta să figureze într-o afacere mediată de stat și numită „Căsătorie”, instituția făcându-i să se simtă alienați și manipulați – niște actori absurzi într-o piesă de teatru de doi bani.

Pe de altă parte, cunosc homosexuali care militează și își doresc mult să se căsătorească, dar societatea, cu tot cu psihologii ei, nu le permite. Sunt curios ce părere are distinsa doamnă și psiholoagă vizavi de mariajul gay și promotorii lui.  Căci părerea ei față de celibatarii „normali”, care pretind în inconștiența lor că pot fi fericiți în afara căsătoriei heterosexuale, nu este greu de intuit.

Desconsiderarea trupului și disprețul manifestat față de instincte, în special sexuale, este atribuită mai ales puritanilor, dar tendința este specifică și celor care, se crede, ar fi situați la antipodul lor, care nu o prea au cu religia și cele sfinte. Mă refer aici la comuniști. Aș putea afirma că și comunismul e o formă de puritanism. Mulți oameni au fost mutilați de aceste două forme de organizare socială sau religioasă, care creează ulterior adultului ce a suportat educația în școlile din aceste două sisteme, traume, mari nenorociri și numeroase complexe vizavi de viața lui sexuală.

Cel mai mare dușman al copiilor, dar și al adulților, în școlile sovietce era considerat SEXUL. Îmi amintesc cu ce grimase pronunțau cuvântul profesorii, care roșeau obligatoriu, de chicotele jenate venite din toate colțurile clasei, de controalele medicilor ginecologi, care identificau fetele rămase fără himen (jur că am roșit și-mi ard urechile), și care erau apoi privite de unele profesoare ca niște prostituate căzute de pe Lună, dezgustul lor transmițându-se și elevilor. Dacă cineva avea neșansa să se pricopsească cu vreo boală venerică, toată lumea afla. Căci medicii de la dispensarul venerologic erau obligați să informeze colectivul de muncă referitor la viața sexuală amorală pe care o duce colegul lor. Fobia față de sex ajunsese până acolo încât sovieticii organizau parade contra sexului, la care se purtau pancarte și se scandau lozinci ”U nas sexa net!”, ”Doloi sexa!” (adică, Noi nu facem sex!, sau Jos sexul!). E o minune că, totuși, copiii continuau să apară. Dar știm noi cu toții pe ce cale – aeriană (barza îi aducea, după ce cuplul se ruga zile întregi în genunchi), sau a dragostei pure și imaculate, în care erau prezente doar sentimente și emoții, lungi și groase, de vreo 20/5 cm. Dar și mai ciudat era faptul că mamele cu mulți copii erau decorate cu ordinul ”Mamă-eroină” (tatăl era neglijat). Deci, era încurajată doar activitatea sexuală reproductivă, în timp ce distracțiile gratuite, orgiile erau crunt descalificate și penalizate – o realitate specifică, din câte îmi amintesc, și altor comunități, diferite de cea comunistă.

De fapt, sistemul nu a dispărut nici până astăzi definitiv. În buletinul de boală continuă să fie indicată maladia de care pacientul s-a tratat cât timp a lipsit de la serviciu. Am urmărit recent o emisiune la un canal rusesc despre bolnavii de SIDA, și în care se povestea despre cum a evoluat viața lor după ce au fost diagnosticați pozitiv. Marea lor majoritate s-au pomenit concediați sau au plecat de bună voie de la locul de muncă, pentru că nu mai erau considerați ființe umane. Unii din ei au părăsit chiar și orașul în care locuiau. Iar una din prietenele unei bolnave de SIDA a fost disponibilizată, șeful adresându-i următoarele cuvinte: ”Altă dată să știi cu cine te împrietenești!”.

Noile generații sunt și ele prizoniere ale mentalității învechite a părinților și au de depășit o mulțime de bariere inutile, care, în cazul unei atitudini firești și sănătoase față de sexualitate, ar dispărea de la sine sau nici nu ar apărea. Fobia față de sex este încă vie în inimile puritanilor postsovietici și transoceanici, fapt ce ne convinge încă o dată că posibilitatea de a călători cu mașina sau avionul nu-ți dau dreptul automat să vorbești cu  dispreț de Evul Mediu și medievali.

Păzea, psihologilor şi psihiatrilor din RM! În SUA s-a ivit un concurent redutabil, care vă eclipsează total și în fața căruia nu aveți nicio șansă. În doar 20 de minute, membrii unei biserici protestante din Connecticut reușesc să exorcizeze demonul homosexualității dintr-un negru adevărat. Puteți să vă convingeți de asta, urmărind următorul video:

Cred că omenirea a pășit într-o epocă în care eroii războinici nu-și mai găsesc locul. Epoleții lor murdari de sânge vinovat sau nevinovat, săbiile zângăninde care au retezat capete sau au scos în afară intestine, sulițe cu capete înfipte în ele  nu mai pot provoca admirație unui om modern cultivat. Dimpotrivă, îl vor oripila și dezgusta. Căci numai un schizofren poate înălța concomitent imnuri eroismului sângeros al strămoșilor și proclama atașamentul mai mult sau mai puțin zgomotos față de valorile general-umane.

Nu-i voi condamna sau venera pe strămoșii războinici ai națiunii din care fac parte, deoarece sunt conștient că ei n-au făcut decât să se conformeze realităților din vremea lor. Adică nu pot aplica discursurile moderne la epoca medievală. Pentru că aș greși indiferent că le cânt osanale, ori îi condamn frenetic. Practic, niciunul din ei n-a făcut istorie. Și în acest caz nu ne vom întrista, cine știe poata că am fi plătit despăgubiri de război încă la 5-6 state.

Deci, se pare că eroii s-au transformat în antieroi. Măcelărirea unor populații, genocidul în numele unor idealuri pretins naționale nu mai fac casă bună cu noile realități, cu sensibilitatea unei omeniri obosite de războaie, care nu mai e dispusă să sublimeze omuciderea, să o desemneze drept eroism, cu excepția fundamentaliștilor de orice speță pentru care crima „eroică” este sinonimă cu virtutea supremă.

În textul de față nu voi încerca să relativizez comportamentul sexual al oamenilor, invocând în acest sens obiceiuri, moravuri din diverse culturi, epoci și civilizații, ci voi face judecăți de valoare, voi judeca lucrurile pornind exclusiv de la normele și sensibilitatea oamenilor din ziua de astăzi.

Citind „Ziarul de Gardă” am mai întâlnit o „perlă” de-a psihologilor moldoveni, cred că una din cele mai îndoctrinate categorii profesionale din RM. Am impresia că, practic, toate diagnosticele lor sunt false, impregnate de prejudecăți și mituri sociale.

În articolul din ziarul sus-numit se pune în discuție copiii abuzați sexual și pedofiilii. Chiar dacă consider că un act sexual este normal doar în cazul când e consensual, violul fiind în sine un act dezgustător, imoral și care urmează să fie aspru penalizat, nu-i voi culpabiliza pe pedofili ca să nu mă substitui organelor legale împuternicite cu soluționarea cazurilor de acest gen. Pot doar să mă delimitez de ei, să declar că îmi sunt antipatici, dar nu mai mult. Mai ales dacă pornim de la ipoteza că fiecare caz trebuie să fie examinat separat și că nu toate relațiile sexuale dintre o persoană adultă și un minor se rezumă la viol. Bineînțeles că violarea unui copil de 4-13 ani înseamnă crimă și degenerare, dar pe de altă parte la 15 ani unele fete sunt mai dezvoltate fizic decât altele la 20, și dacă consimt să întrețină o relație sexuală, actul nu poate fi nici pe departe comparat cu cele din prima categorie.

Dar să revenim la oile noastre, pardon, la psihologii noștri. Uluitor, dar mulți dintre aceștia confundă trăsăturile morale cu impulsurile sexuale. Iată ce declară o somitate în domeniu: „Mulţi dintre pedofili sunt oameni fără principii morale, alcoolici sau degradaţi. Ei se pot afirma doar prin violarea unui copil”.

Ca să vezi. Iar eu credeam, adică eram ferm convins, că la baza oricărui act sexual stau impulsurile sexuale, atracția sexuală de nestăvilit. Mai mult, cine ar risca să se aventureze intr-o relație aspru condamnată și penalizată atât de stat, cât și de societate, fără să simtă sex-appeal față de obiectul dorit și periculos totodată? Nu-mi imaginez, de pildă, cum aș putea să mă afirm tăbărând peste o fată, când sunt ahtiat de bărbații copți și virili. Căci scula mi se va chirci și zbârci ca o cireașă stafidită la vederea unui vagin. Despre ce fel de autoafirmare poate fi vorba în absența totală a dorinței sexuale? Dar încearcă să-i convingi de asta pe psihologii moldoveni, care nici acum nu mi-e clar cine sunt: preoți, vrăjitori sau profesori de morală (apropo de preoți, psiho n-a scos niciun cuvânt despre cazurile de pedofilie extrem de frecvente în rândul lor, indiferent de religie).

Din punctul meu de vedere, pedofilii sunt o categorie umană care va reuși să scape de calvarul în care îi aruncă propria sexualitate doar atunci când știința va reuși să descifreze în totalitate, sau aproape în totalitate, genomul uman și va fi în stare să-i elibereze de fixația pentru copii. Până atunci nu le rămâne decât să blesteme soarta, părinții care i-au adus pe lume și alte instanțe potrivnice lor.

Voronin seamănă pe zi ce trece tot mai mult cu celebrul personaj al lui Alfred Jarry – Ubu. Un personaj grotesc care dă fiori, pentru că oricum are organele de forță în mâinile lui și încă poate măcelări pe cine vrea. Emite doar absurdități agresive gen: „Ei nu sînt oponenţii Partidului Comuniştilor, ci ai Moldovei. Ei au respins mîna întinsă, au blocat alegerea preşedintelui, încearcă să ducă ţara în haos”. Într-adevăr, ce fraieri! Să scape o așa oportunitate! Au avut ocazia să-l voteze pe Voronin și să asigure independența RM, iar ei, ca niște prostovani, au dat șansei cu piciorul.

Face împrumuturi imense pe care tot simplul cetățean va trebui să le suporte, dar condițiile acordării lor sunt ținute în secret. Mai mult, nici măcar nu se sfiește să recunoască că împrumutul este unul politic. Așa ceva, repet, poți întâlni doar citind „Ubu rege”.

Păi dacă asta înseamnă statalitate, să fie el sănătos, că nimeni n-are nevoie de ea. Dacă statalitate înseamnă comunism băgat pe gât, anularea democrației, paranoia la nivel de stat exprimată prin sintagma stalinistă „dușmani ai poporului” și variațiile ei: provocatori plătiți din exterior, dușmani ai statalității, opoziție criminală etc.,  precum și amenințarea cu războiul civil, auzită tot mai frecvent din gura tovarășilor lui de partid, atunci preferăm să renunțăm la așa stat și să cerem fie reunirea cu patria-mumă România, fie crearea unui protectorat european + umbrela NATO. Căci jungla comunistă nu înseamnă statalitate.