După audierea lui Ghenadie Brega, a martorilor şi prezentarea probelor video zdrobitoare (numai cât fac injuriile unui dintre poliţiştii care l-au arestat şi care, ulterior, a declarat că ar fi fost ultragiat), judecătorul Mihai Leancă a decis să amâne pronunţarea sentinţei până joi, 22 mai, ora 15:00. În continuare, urmează să fie audiaţi cameramanii SIS TV şi MAI TV, care urmează să prezinte probele video. Mă îndoiesc că o vor face, toate probele fiind în defavoarea lor.

M-a surprins încă o dată fobia excesivă pe care o resimt judecătorii moldoveni faţă de aparatele de filmat. Leancă a declarat şedinţa închisă, interzicându-le reporterilor de la PRO TV şi EU TV nu numai să-l filmeze, dar şi să participe în sala de judecată în calitate de simpli cetăţeni.

În final, sper că nu se va repeta scenariul procesului precedent, când Oleg Brega a fost condamnat la arest pe un termen de 3 zile, iar Ghenadie Breaga a fost amendat, cu toate că probele video indicau clar cine sunt vinovaţii…

Azi am avut parte în continuare de emoţii neplăcute. La monumentul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt şi în PMAN s-au adunat persoane ostile orientării homosexuale – cel mai mare pericol social, moral şi de alt ordin din societate în opinia lor. Armonia era generală. Patrioţi fervenţi cu panglici tricolore s-au aliat frăţeşte cu vorbitori de limbă rusă, care au afişat şi ei lozinci împotriva homosexualilor şi homosexualităţii în melodioasa limbă rusă. Creştini fundamentalişti de toate culorile, mişcări radicale de dreapta sau de stânga, poliţişti îmbrăcaţi în civil s-au unit în gânduri şi simţiri, manifestând împotriva cetăţenilor homosexuali, care au decis să iasă în stradă ca să arate că sunt oameni obişnuţi, nu monştri, aşa cum sunt înfăţişaţi de obicei, că au dreptul să se bucure de viaţă ca oameni integri, în public, nu ascunşi prin casele lor.
Cu părere de rău, RM e un stat ostil nu doar cetăţenilor liberi în ansamblu, care îndrăznesc să gândească, să se exprime liber, să protesteze, ci, în particular, şi persoanelor care iubesc altfel decât le indică statul patriarhal, biserica, habotnicii etc. Un stat în care risc să-mi pierd raţiunea, dar nu numai, în orice moment. Un motiv în plus pentru a deveni refigiat politic…

Azi, in jurul orei 10, Ghenadie Brega a declarat greva foamei in fatza Guvernului. El a afisat o pancarta pe care scria “GREVA FOAMEI PENTRU DREPTURI”. In cateva minute, politia s-a alertat. Pe Piata Marii Adunari Nationale rasuna asurzitor cantece militare din perioada sovietica, toate piesele fiind interpretate in rusa. Dupa ce a fost vizitat de cativa politisti si filmat de doi cameramani ai SIS si MAI, au aparut doi zdrahoni in civil, imbracati in negru, care l-au abordat destul de agresiv pe Ghenadie, impiedicandu-l sa-i filmeze. Bineinteles ca nu s-au legitimat. Dupa 2-3 minute a aparut dubita politiei, in care Ghenadie a fost urcat cu forta.
Se pare ca a dost initiata o operatiune de lichidare a organizatiei Hyde Park si a membrilor ei, dupa care vor urma alti incomozi. Situatia de astazi din RM nu cred ca se deosebeste de cea a anilor 1937 din defuncta URSS.

Deşi am ajuns la vârsta când sedentarismul începe să devină o normă, când schimbările bruşte de habitat sau de alt ordin implică un disconfort accentuat, nu prea am de ales. Zilele acestea am început să iau în serios posibilitatea de a solicita azil politic într-o ţară liberă, cu adevărat democratică, în care nu m-aş simţi zilnic ameninţat de organele de forţă ale statului, de înscenările lor odioase (vezi filmuleţele postate pe curaj.net - de ex., http://www.curaj.net/?p=3793 sau http://www.curaj.net/?p=3804) şi, în general, de fantezia lor diabolică şi perversă, care ameniţă să mă strivească în orice moment. Cu părere de rău, forţele mele psihice şi fizice nu sunt inepuizabile. De fapt, pot să spun că, practic, au secat. Prin urmare, nu prea am de ales. Voi fi nevoit să iau drumul pribegiei, pentru că RM a devenit un teritoriu ostil vieţii, în care rişti să mori sufocat. În adevăratul sens al cuvântului…

Sunt dezgustat. Nu mai am chef de nimic. Nu vreau nici să vorbesc, nici să scriu, nici să gândesc…

După proiecţia de film de la Galeria Brâncuşi, membrii Hyde Park s-au adunat pe Aleea Clasicilor la adunarea generală a organizaţiei. Din păcate, mulţi nu au putut să vină, prin urmare am fost nevoiţi să o amânăm pentru o altă dată. Câţiva membri au decis să meargă în faţa Palatului Naţional la acţiunea de protest împotriva televiziunii oficiale manipulatoare, care-şi sărbătorea acolo cu fast jubileul de 50 de ani.

Ajunşi la faţa locului, am remarcat că regiunea era împânzită de poliţişti, majoritatea lor îmbrăcaţi în civil. Aflându-mă cam cu 10 paşi în urma lui Oleg Brega, am auzit cum poliţistul care mergea în urma lui îi transmitea altuia pe staţia radio să-l oprească, să nu-l lase să meargă mai departe. Şi într-adevăr, după câţiva paşi a fost întâmpinat de un poliţist în uniformă şi câţiva în civil care nu-l lăsau să treacă. S-au postat pur şi simplu în faţa lui, fără nicio explicaţie, fără a se legitima, şi-i blocau trecerea. Atunci Oleg a început să strige că nu este lăsat să se exprime, că-i sunt încălcate drepturile, scandând lozinci împotriva televiziunii de stat şi a angajaţilor ei. I-am întrebat de mai multe ori pe angajaţii MAI de ce nu se legitimează, şi n-am primit nici un răspuns. De asemenea, nimeni nu a reacţionat când le spuneam că acţiunea noastră se încadrează perfect în limitele legislaţiei şi că nu încălcăm nimic. Din contra, unul din ei m-a ameninţat spunându-mi să nu strig că o să-mi fie mai bine la comisariat.

La puţin timp după aceasta, un individ foarte agresiv şi cu o privire tulbure s-a năpustit din mulţime asupra lui Oleg şi i-a rupt lozinca, apoi a încercat să facă acelaşi lucru şi cu lozinca mea cerându-ne să părăsim teritoriul. Era clar că e un provocator, cu misiune şi intenţionează să provoace o încăierare, ca să creeze motive pentru arestare şi, ulterior, pentru întemniţare. Deşi toţi ceream să intervină poliţia, în mijlocul căruia opera nestingherit insul cu pricina, nici unul din aceştia nu s-a alertat. Dimpotrivă, am fost luaţi buluc pe sus şi duşi lângă dubiţa poliţiei. Aici poliţiştii au aşteptat puţin, sperând poate că ne vom împotrivi ca să aibă motive clare de reţinere, dar, spre dezamăgirea lor, toţi am reacţionat calm, cerându-le să se legitimeze şi să ne explice motivele reţinerii. Bineînţeles că nu au făcut-o, obligându-ne să urcăm în maşina lor, în total patru persoane: Oleg Brega, Ghenadie Brega, Anatol Hristea-Stan şi Gheorghe Lupuşoru plus individul violent, care a început să ţină prelegeri pe un ton ridicat în dubiţă despre faptul cât de periculoşi suntem noi şi cei care ne plătesc, că suntem răul cel mai mare din ţară şi alte aiureli. Ajunşi la comisariatul de poliţie Buiucani, am fost lăsaţi în hol până la venirea comisarului Budeanu, care a început imediat să strige iritat: „De ce-i ţineţi aici? Poate şi o masă să le întindem? Duceţi-i în celulă, acolo unde le place lor!”.

Nici în celulă poliţistul care urma să ne percheziţioneze nu s-a legitimat şi nu a expus motivele reţinerii, în timp ce o angajată de-a lor ne filma demonstrativ şi nu a reacţionat în nici un fel când i s-a cerut să înceteze. Nu a acceptat să anunţăm un avocat, nici ca percheziţia să aibă loc în prezenţa unui martor. În cele din urmă, au adus unul care nu ştia nici un cuvânt româneşte. Am fost luat într-un birou separat unde am fost percheziţionat şi mi s-au sechestrat toate bunurile personale. Când le-am cerut să respecte procedura şi să-mi sigileze lucrurile în plicuri, unul din ei m-a întrebat cu dispreţ: „Poate ne spui şi pe ce parte să dormim şi cum să respirăm?”. Când mi-au dat să citesc lista obiectelor reţinute ca să o semnez, n-am putut să o fac pentru că lumina se stingea şi se aprindea la fiecare două secunde sau chiar mai des.

Doar după ce a venit procurorul de serviciu şi un avocat, au acceptat ca lucrurile să fie sigilate. Am insistat îndeosebi pe aceasta pentru că lui Ghenadie şi lui Oleg le-au le-au fost deteriorate bunuri personale cu ocazia altor arestări – aparate de înregistrare, probe video. În timp ce bunurile ne-au fost sigilate şi închise într-un seif, în cele trei celule au mai fost aduşi cam vreo 10-15 boschetari, care emanau un miros pestilenţial. De fapt, şi celule miroseau la fel şi erau tot aşa de neîngrijite. În celula în care am fost închişi, era doar o singură masă şi un scaun pe care ne aşezam pe rând. Ne-au ţinut acolo până dimineaţa, apoi au hotărât să ne închidă într-o celulă cu boschetarii. Încăperea era mai neîngrijită decât un grajd, plină de fum, pe podea se prelingea urina deţinuţilor care nu mai rezistase şi şi-au făcut nevoile direct pe podea, pentru că nici un poliţist nu reacţiona la strigătele lor şi la bătăile în uşă atunci când solicitau să fie duşi la veceu. Aici o parte din ei stăteau întinşi pe nişte scaune de scândură, dar majoritatea erau aşezaţi pentru că era puţin loc în celulă şi nu aveau posibilitatea toţi să stea întinşi. Am reuşit cu greu să mă adaptez la mirosul de acolo şi doar după o oră-două, când am fost scoşi la veceu şi am revenit, am realizat din nou cât de urât miroase în celulă – practic mi se blocase respiraţia.

Am fost ţinuţi în celula puturoasă şi jegoasă cam până la ora 14, apoi am fost transportaţi la Judecătoria Buiucani. Aici, după ce ni s-au prezentat învinuirile şi am fost întrebaţi dacă le înţelegem, am cerut amânarea procesului, dar judecătorul ne-a refuzat, motivând că în asemenea cauze procesul trebuie să aibă loc într-un termen de 24 de ore. El a cerut să ne familiarizăm cu dosarele pe loc, reproşându-ne că nu am fost cooperanţi cu poliţia şi că nu am scris explicaţiile la comisariat. Am coborât cu un etaj mai jos, ne-am aşezat pe băncile din hol şi am început să citim dosarele. Ni se incrimina că am ultragiat şi agresat poliţia şi persoanele adunate acolo, că nu ne-am supus ordinelor, că am folosit cuvinte injurioase – în total 4 articole din legislaţie. Practic, tot ce ni se incriminează în dosar e deformat. Iar un martor a scris depoziţia cu grafie chirilică, deşi afirmă că e născut în 1981. Chiar şi acolo pe hol, în prezenţa poliţiei, partea „vătămată” a început să ne agreseze verbal şi a fost dus de acolo la cererea noastră repetată.

A fost audiată mai întâi partea adversă - individul care ne agresase la acţiunea de protest. Acesta a declarat că ne consideră vinovaţi de încălcarea ordinii publice, că am insultat persoanele adunate acolo, ca el personal a fost împins şi îmbrâncit atunci când s-a apropiat de noi şi ne-a cerut să încetăm acţiunea.

Apoi a fost audiat martorul poliţiştilor, care a declarat şi el că am folosit şi scandat cuvinte necenzurate şi altele.

După ce a fost audiată partea adversă, judecătorul a anunţat o pauză de 5 minute.

Revenind în biroul judecătorului, ni s-a cerut să facem declaraţii. Toţi am cerut amânarea procesului, ca sa avem posibilitatea să ne pregătim de proces, să prezentăm probe video, martori (ca şi partea adversă), să beneficiem de consultanţa unui jurist, cu alte cuvinte să ni se ofere şansa unui proces echitabil. Totuşi, judecătorul insista să spunem de ce nu am semnat procesul-verbal la comisariatul de poliţie, bănuindu-ne de rea-intenţie, deşi, din câte ştiu, inculpatul se bucură de prezumţia de nevinovăţie şi are dreptul să nu declare nimic până în instanţă. Şi avocatul din oficiu a cerut amânarea procesului. În cele din urmă, judecătorul a decis să amâne procesul pe data de 7 mai, ora 14.

Să spun că am rămas cu un gust amar în gură, în urma celor întâmplate după ce am participat la o acţiune de protest perfect legală, unde am manifestat paşnic, ar însemna să nu spun nimic. De fapt, nici acum încă nu mi-am revenit, starea mea de spirit este la pământ, iar tot greul urmează de acum înainte. Şi nici nu poate să fie altfel într-un stat poliţienesc, în care cine spune lucrurilor pe nume este declarat infractor. Desigur, crima cea mai gravă într-un stat totalitar este să declari deschis că trăieşti într-un stat totalitar.

P.S. Azi dimineaţă am aflat că Ştefan Urâtu, preşedinte al organizaţiei Helsinki pentru Drepturile Omului a primit ieri un apel telefonic de la cineva care s-a prezentat Anatolie de Hyde Park şi care l-a informat că am fi fost puşi în libertate în aceeaşi zi, dimineaţa. Cine ştie, care e organul ce poate coborî atât de jos, care e capabil de orice numai să-şi atingă scopurile?

Gheorghe Lupuşoru

Şi de data aceasta, sala a fost pe jumătate plină cu angajaţi ai MAI şi SIS. Din partea presei au venit doar reporterii de la InfoPrim şi DTV. Mult mai interesate de eveniment s-au arătat SIS TV şi MAI TV, ai căror cameramani încercau să surprindă probe incriminatorii, căci aşa e în RM: motivul reţinerii rămâne secret, iar probele se colectează ulterior.

Trebuie să recunosc că poliţiştii reuşesc deseori să-şi pună planurile în acţiune numai prin simpla lor prezenţă. Într-adevăr, aflându-mă în imediata lor apropiere, întotdeauna am avut o senzaţie extrem de neplăcută.  La un moment dat, mi s-a creat impresia că am rămas singur în statul poliţienesc RM, înconjurat de hienele din organele de forţă, care rânjesc cinic şi plini de sine, mai strecurând din când în când şi câte un comentariu plin de dispreţ. Tot timpul cât a durat prezentarea filmului despre ilegalităţile poliţiştilor, aceştia îndreptau camera spre spectatori cu scopul de a-i intimida.

După proiecţia filmului, când publicul a avut ocazia să adreseze întrebări realizatorilor filmului, iar câţiva bătrânei şi o tânără şi-au manifestat deschis nemulţumirea vizavi de acţiunile organelor de forţă,  relatând şi despre experineţele din trecut pe care le-au avut cu acestea, când poliţiştii n-au intervenit deşi erau obligaţi să o facă, cameramanii MAI şi SIS îi filmau demonstrativ fără a le pune măcar o singură întrebare. Totuşi, publicul a fost la înălţime şi nu s-a lăsat intimidat.

Deoarece până la Adunarea Generală a Hyde Park au mai rămas 2 ore, organizatorii au decis să mai prezinte câteva filme cu aceeaşi tematică. Când am ieşit în stradă, în prag ne aştepta deja un grup de angajaţi ai MAI îmbrăcaţi în civil şi o dubiţă alături: semn sigur că pun ceva la cale. În mod sigur, au ordin să nu ne permită diseară să protestăm în faţa Palatului Naţional împotriva odioasei Mu 1. Dar să vedem cum vor decurge evenimentele în continuare… 

         Am avut fericita ocazie în ajunul frumoasei sărbători a oamenilor muncii să vizionez la PRO TV un spot publicitar, în care se imita cu multă vervă frazeologia, stilul, intonaţia crainicilor din perioada ceauşistă, a socialismului dezvoltat. Populaţia, în special muncitorimea, era invitată obsesiv să participe la un concurs de frigărui, învingător al căruia este proclamat cel care reuşeşt să prepare cel mai mare mic (paradoxul e de-a dreptul haios, dar şi înduioşător, nu-i aşa?).

         Nu mi-a luat mult timp să realizez că clasa muncitoare, cu toate meritele ei, a nimerit din lac în puţ. Drepturile consfinţite în legislaţiile socialiste, „protejate” de unele din cele mai duplicitare şi odioase forme de organizare din lagărul socialist – sindicatele, au rămas doar pe hârtie şi în perioada postsovietică, a capitalismului sălbatic. Timpuri tot mai negre vin pentru salariaţii mioritici, care sunt la discreţia totală a patronilor ce îi tratează ca pe nişte obiecte personale. Nimeni nu ar îndrăzni să pună la îndoială ordinea, ierarhiile constituite, deciziile angajatorului, oricât de exploatat şi nedreptăţit s-ar simţi, pentru că astfel riscă să-şi piardă locul de muncă şi salariul, aşa mizerabil cum este el, rămânând în consecinţă fără mijloace de subzistenţă.

         Mulţi mi-ar putea replica că în economia de piaţă lucrurile s-au schimbat radical şi că angajaţii nu au nevoie atât de drepturi, cât de salariile mari pe care le oferă patronii. Numai că argumentul nu ţine. Se ştie doar că cele mai mici salarii din Europa sunt în RM. De aici nu putem deduce că muncitorii moldoveni ar fi leneşi. Dimpotrivă, pe lângă faptul că sunt crunt exploataţi, nu li se respectă cele mai elementare drepturi. Totodată, aici încă nu s-a constituit o tradiţie a luptei muncitorilor pentru drepturi economice. Aceştia nu sunt uniţi şi nu e nevoie de abilităţi deosebite ca să spargi o grevă, cu atât mai mult că în sindicate, care nu beneficiază de o putere reală, sunt aleşi, de regulă, rudele şi prietenii celor din administraţia întreprinderilor.

         Bineînţeles că în condiţiile în care, practic, niciun drept din legislaţia muncii nu este respectat, iar salariile nu se deosebesc prea mult de cele plătite în cele mai sărace ţări africane, surprinde lipsa de reacţie şi revoltă a celor exploataţi, lipsa protestelor stradale şi a revendicărilor economice legitime. Dar numai la prima vedere. În ţara Mioriţei revolta e privită ca o anomalie şi, respectiv, este convertită în sărbătoare, în ospeţe la care se consumă mijloace economisite cu greu pe parcursul mai multor luni de muncă silnică. Iar cine se împotriveşte nu este în rând cu lumea, e un neom. Deci, cine prepară cel mai mare mic? 

Sunt un frustrat. Sută la sută. De la un capăt la altul. Nu-mi e ruşine să o declar, chiar dacă în RM trăsătura în cauză trece drept defect, vină metafizică sau chiar crimă împotriva societăţii ori a omenirii. Mai ales nu e demnă de un BĂRBAT. Acesta trebuie să suporte stoic toate mizeriile, toate nedreptăţile fără a cârti, fără a se revolta, fără a-şi vocifera nemulţumirea ca să nu treacă drept o fiinţă slabă, dacă nu chiar o femeie (poate fi ceva mai umilitor şi mai descalificant pentru un reprezentant al sexului tare?).

Numai că acei care se bat cu călcâiul în piept şi fac mare caz de bărbăţia lor nu realizează sau nu au ochi să vadă manifestările ascunse ale frustrării, care nu sunt deloc gălăgioase, lipsite de dramatism sau teatralitate, şi care se integrează perfect în viaţa de toate zilele. Faptul că scriu texte, că mi-am creat un blog personal sunt consecinţele nemijlocite ale frustrării. Şi persoanele care ies aproape zilnic în stradă ca să protesteze împotriva abuzurilor puterii sunt, la rândul lor, frustrate. Dacă nu ar fi, mai mult ca sigur că nu ar pierde inutil timp şi mijloace, ci s-ar recrea în sânul naturii cu persoana iubită etc. etc. etc.

Aş fi vrut în textul de faţă să deculpabilizez această trăsătură umană firească, diabolizată intens de psihologii, psihiatrii sovietici care au inventat un adevărat mit al frustratului, preluat cu mare drag de restul populaţiei, cu efecte devastatoare pentru cei care îşi permiteau să aibă o figură mai nemulţumită sau iritată. Ei au transformat starea în cauză într-un sindrom al bolii psihice, iar pe frustrat – într-un potenţial locatar al ospiciilor pe care nici acum nu le pot numi, cu părere de rău, de tristă amintire. Dar sunt conştient că nu am calităţile şi resursele necesare pentru a dărâma un construct fabricat cu atâta grijă pe parcursul mai multor decenii sau chiar secole de specialişti mult mai dotaţi decât mine - unul din numeroşii frustraţi.